~N RASPAR – La disectie

Nea Mitic\ umbl\ cu ni[te scule printre m\runtaiele ex-boschetarului. Apoi brusc îi scoate inima. Mi-o arat\, r\sucind-o în mîn\ sub globul electric albicios.

Cînd cobor la subsol spre sala de disec]ie, îmi dau seama ce prostie am f\cut l\comindu-m\ la ou\ [i costi]\. O duhoare îngrozitoare de putrefac]ie [i fecale, pe care nici mirosul în]ep\tor de formol, nici un dezinfectant din lume n-o poate st\vili, îmi chirce[te deodat\ stomacul.
Nea Mitic\ – tot a[a cum îl [tiam: cu pîslari, cu fesul c\c\niu [i cu bundi]a pe dedesubtul halatului la fel de c\c\niu. A[ezat pe o mas\ din acelea pe care se pun mor]ii, înfuleca ni[te cîrna]i de oaie cu pîine [i ro[ii:
-A, domnu’ ziarist! Bine a]i venit pe la noi, îmi zice cu gura plin\. B\i, Relule, ia împinge pe \la la o parte [i f\ loc lu’ domnu’ ziarist.
„|la” se pare c\ e un mort întins pe o mas\ placat\ cu mozaic [i acoperit cu un cear[af murdar fluturat de ventilatorul astmatic din tavan. Relu, un pirpiriu cam tuciuriu, cu capul ca un ou de stru], care împingea cu un teu înspre canal apa cafenie de pe jos, las\ teul, se apropie [i începe s\ hî]îne mortul, încercînd s\-l dea mai la margine:
– ’Zda mamii lui, c\ greu îi! face pirpiriul.
– Las\, nea Mitic\, c\ stau în picioare.
Scot sticla de votc\ [i i-o ofer. M\ gîndesc c\ poate mi-a da [i mie un pahar, c\ci simt cum stomacul mi s-a ridicat în gît. Dar nea Mitic\ e la fel de subtil ca un cap în gur\. Se apuc\ s\ rîd\ ca proasta-n Hal\:
– H\-h\-h\\\! Nu vrei s\ stai lîng\ mort. }i-e fric\ de mort, ai?
– Nu mi-e fric\, dar… ori[icît.
– Nu trebuie s\-]i fie fric\ de mor]i. Mor]ii-s cei mai cumin]i oameni, mai cumin]i ca \ia vii. Mor]ii nu fur\, nu în[eal\, nu-]i dau în cap, nu curvesc. Unde-i pui, acolo stau, nu fug, nu te p\r\sesc. Uite, un mort i-ar trebui nevesti-mii: \sta s-ar ]ine de cas\. Nu s-ar duce dup\ ]ig\ri [i s-ar întoarce beat tocmai la miezul nop]ii. H\-h\-h\\\! Relule, tragi [i tu un gît?
Relu las\ bucuros teul:
– Trag, de ce s\ nu trag?
Cu un gest de expert d\ paharul peste cap. Pe urm\ nea Mitic\ îmi umple paharul ochi :
– Ia de ici, dom’ R\coare, c\ tot aceia microbi îs. H\-h\!
În votc\ [i pe buza paharului se v\d stelu]e de gr\sime. R\m\seser\ de la cîrna]ii lui nea Mitic\. Dar n-am ce face [i, cu toat\ grea]a, dau paharul iute peste cap.
– Nea Mitic\, n-ai primit un boschetar, unul a[a… ramolit?
– Un cer[etor? Da. L-au g\sit sub pasarel\.
– {i unde-i?
– P\i, uite, îi \la lîng\ care n-ai vrut s\ stai matale. Relu, m\nu[ile!
Nea Mitic\ se ridic\, arunc\ resturile de mîncare într-un co[ [i, înc\ molf\ind, î[i trage m\nu[ile de plastic. Dup\ aceea smulge cu un gest neglijent cear[aful de pe mortul care e t\iat, tran[at, spintecat, nu [tiu cum dracu’ se spune. M\ str\duiesc s\-mi ]in firea.
Nea Mitic\ umbl\ cu ni[te scule printre m\runtaiele ex-boschetarului. Apoi brusc îi scoate inima. Mi-o arat\, r\sucind-o în mîn\ sub globul electric albicios:
– Ce zici, domnu’ ziarist? Po]i s\ spui c\ inima asta a fost a unui om bogat sau a unui om s\rac? Nu po]i. A fost a unuia r\u sau a unuia pîinea lui Dumnezeu?
Trînte[te inima la loc [i porne[te iar s\ bîjbîie printre ma]e. Prins de inspira]ie, î[i continu\ discursul, iar Relu îi [terge respectuos din cînd în cînd ochii ro[ii [i nasul:
– Cui a apar]inut inima asta, a? Unui academician, unui ]igan sau unui sfînt? {tii? Nu [tii.
Relu se bag\ [i el:
– Uite eu, sînt ]igan, da? Donez sînge s\ mai cî[tig ni[te saiele, c\ am o cas\ de copii, da? {i sîngele meu de ]igan e bun [i pentru rom=ni, da? Vas\zic\, sîngele care circul\ prin vine…
Nea Mitic\ smîrcîie [i d\ s\ se [tearg\ la nas cu m\nu[a plin\ de sînge. Relu îi tamponeaz\ nasul [i fruntea ca unui chirurg înainte de incizia decisiv\.
– Uite ici, domnu’ ziarist – î[i continu\ perora]ia nea Mitic\. Borh\ile astea sînt ale coanei Ileana a lu’ Scornice[teanu sau ale maicii Tereza? Da’ ficatul \sta?
{i scoate din cadavrul h\cuit ficatul umflat [i spongios, a[a c\ g\sesc prilejul s\ întrerup cuget\rile lui nea Mitic\ pe tema vanitas vanitatum:
– Dup\ cum arat\, e mai degrab\ al unui be]ivan. Din cauza ficatului a murit?
– Nuuu! E drept, nu mai avea mult de tr\it cu ficatul \sta [i cu fuduliile astea (uite, vezi ce umflate-s, avea cancer, s\racu’), dar nu de asta a murit. Uite ici.
{i îmi arat\ o linie sub]ire, ro[-alb\strie, care înv\luie gîtul mortului.
– L-a strîns cineva de gît.
– Cu ce oare?
– C-o sîrm\. Ba înc\ era ruginit\, c\ uite, vezi, se v\d [i urme de rugin\.
În fine, plec.
– Mai pofti]i, domnu’ ziarist. V\ servesc oricînd. {i, dac\ o s\ ave]i nevoie, v\ servesc [i la finis: un formol, o cus\tur\ ceva, un machiaj postfinitum. Mitic\ Hrubaru, autopsier garantat.
„Finis, postfinitum!” – ia te uit\, dom’le! Se vede treaba c\ nea Mitic\ trage cu urechea la ce vorbesc doctorii, c\, sincer s\ fiu, nu mi-l pot închipui cu o carte în mîn\ decît cînd joac\ [eptic.
Radu P|RP|U}|

Not\: Fragmentul face parte din romanul în preg\tire Moartea vine pe Bahlui (nota autorului).