S-a stins Ion Siminiceanu, omul sub care a început modernizarea Sucevei

Ion Siminiceanu, fost primar al Sucevei din perioada în care în municipiul reşedinţă de judeţ s-au făcut cele mai multe investiţii şi au apărut noile cartiere George Enescu, Zamca, Alexandru cel Bun şi Burdujeni, fost prorector al Institutului de Invăţământ Superior din Suceava, la înfiinţarea acestuia, fost prim – vicepreşedinte de Consiliu Judeţean din anii ’80, la care toţi sucevenii cinstiţi găseau un sprijin sau măcar o vorbă bună, fost ambasador al României în Cuba în timpul revoluţiei din decembrie 1989, care a obţinut de la Fidel Castro recunoaşterea, printre primele ţări, a noii puteri de la Bucureşti, a încetat din viaţă marţi, 9 iunie, la Spitalul Judeţean Suceava. Avea 85 de ani. Alături de el a fost, până la ultima suflare, fiica lui cea mare, Mihaela, care l-a ţinut de mână, i-a ascultat ultimele cuvinte şi i-a închis ochii

 

Mihaela Siminiceanu a rememorat, pentru cei care l-au cunoscut pe părintele ei, Ion Siminiceanu, câteva amintiri, evenimente şi trăiri. A deţinut funcţii importante, a cutreierat lumea, a pus la cale ridicarea de cartiere întregi, de edificii arhitectonice definitorii pentru Suceava de astăzi, a fumat trabuc cu Fidel Castro, a împărţit butelii celor care aveau nevoie, după ce s-a retras din funcţii publice, mai bine de două decenii a socia-lizat cu sucevenii în plimbările lui zilnice de acasă până la piaţă şi înapoi, care durau ore întregi, pentru că la doi paşi tot era oprit de oameni care îl respectau şi care îl salutau, el găsind pentru toţi câte o vorbă bună şi, formidabil, ajuns la vârsta senectuţii, îi cunoştea după nume pe mai toţi.
Pentru a nu deturna prea mult sensul acestor rememorări, prezentăm mai jos, in extenso, cele spuse de fiica cea mare a lui Ion Siminiceanu.
A fugit de acasă, să “iasă din ţărănie”
Mihaela Siminiceanu povesteşte: “Tata a fost primul născut dintr-o familie de oameni simpli, de ţărani din Corni – Botoşani. El a fost cel care şi-a dorit să iasă din ţărănie. Asta a spus tot timpul. La 15 ani a fugit de acasă şi s-a dus la şcoală, la Paşcani, la atelierele CFR. Acolo l-a cunoscut pe Emil Bobu, care era în acel timp pedagog. A întâlnit alţi tineri care doreau să-şi depăşească condiţia, care ulterior au devenit personalităţi. A urmat apoi cursurile şcolii muncitoreşti de la Braşov, mai apoi Facultatea de Filozofie la Universitatea din Bucureşti. După facultate a fost inspector şcolar la Darabani, iar în 1959 a venit la Suceava, ca director al Liceului Pedagogic. De acolo începând i-au trecut “prin mână” generaţii întregi de educatori. Tata a iubit şcoala. Si prin vocaţia mamei, Anna Siminiceanu, de loc din Valea Moldovei, care a fost de asemenea profesoară şi care nu s-a desprins de Liceul Pedagogic niciodată. Si-a început şi şi-a sfârşit activitatea ca profesoară în acelaşi liceu.
“Tata era un temperament mai puternic, mama era cea care ştia să domolească lucrurile”

“Pe mama, tatăl meu a cunoscut-o în 1959  şi, dacă vreţi, putem folosi şi termenul de dragoste la prima vedere, dar spun că au simţit că ei vor  putea fi împreună şi şi-au bazat căsnicia pe foarte multă dragoste, respect, înţelegere şi vorbă bună. Deşi tata era un temperament mai puternic, mama era cea care ştia să domolească lucrurile. Stia să găsească soluţia pentru a fi frumos şi bine. Ceea ce am remarcat noi, fetele era că atunci când tata intra pe uşă, indiferent cât de supărat era, mama, de oriunde ar fi fost ieşea şi îl întâmpina cu un sărut. In felul acesta îşi dădea seama de starea soţului, îl întâmpina frumos şi după aceea era o atmosferă frumoasă în casă. Mama întotdeauna ştia să modeleze vorbele. De aceea tata a regretat-o atât de mult, când a plecat dintre noi. Despărţirea a fost pentru el foarte greu de suportat. Nu atât singurătatea, cât dispariţia sufletului pereche. Tatăl meu a avut cu adevărat în spatele lui o femeie care l-a încurajat, l-a sprijinit, l-a ajutat, a ştiut să fie persoana din umbră, încât bărbatul să fie cel pus în valoare, care să nu aibă grija preocupărilor casnice, să se poată concentra pe profesie. Părinţii mei s-au căsătorit în 1960 şi foarte curând am venit pe lume noi, cele două fete, eu, Mihaela, prima născută şi sora mea Camelia, în 1968. Am fost copii doriţi şi iubiţi, care am avut o copilărie foarte fericită, părinţii noştri au făcut tot ceea ce este omeneşte posibil pentru noi”.

“Işi dorea ca toţi să fie mai buni şi să îşi depăşească condiţia”
“Tata a făcut multe munci, îşi continuă depănarea amintirilor Mihaela. Au fost acestea politice, administrative, a fost primar, a fost prim -vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Suceava, mai apoi ambasador.  Toată viaţa a fost legat de oameni. De la cei din satul Corni, până la cei din Suceava şi mai departe, pe toţi a încercat să îi ajute. Fiindcă îşi dorea ca toţi să fie mai buni şi să îşi depăşească condiţia, să meargă înspre mai bine. De aceea sunt mulţi care îi sunt recunoscători – rude, cunoştinţe ori pur şi simplu oameni care i-au cerut ajutorul şi l-au primit.
A fost numit apoi prorector la nou înfiinţatului Institut de Invăţământ superior la la Suceava, viitoarea Universitate “Stefan cel Mare”, chiar de la înfiinţarea acestuia. Aici s-a format în acei ani – începutul anilor ’70, un nucleu de cadre didactice calificate pentru şcolile din zonă şi care s-a dezvoltat în timp.

In perioada 1972-1980, tatăl meu, Ion Siminiceanu, a fost primar al Sucevei. In cei opt ani de primărie s-a construit practic oraşul aşa cum îl cunoaştem astăzi. S-au construit cartiere noi pentru lucrătorii din întreprinderile industriale nou ridicate, erau la acea vreme 50-60.000 de oameni care lucrau în industria suceveană. Pentru mulţi dintre aceştia a fost nevoie de construirea de locuinţe, s-au construit noi cartiere în jurul vechiului târg al Sucevei. George Enescu, Burdujeni, Zamca, Alexandru cel Bun, sunt cartiere care fac parte acum din istoria oraşului, dar care în bună parte s-au ridicat în perioada în care Ion Siminiceanu a fost primar. Atunci s-a pus în proiect reţeaua de troleibuze în municipiu, acum desfiinţată, s-au construit fabrici, s-au ridicat statui precum  cea a lui Stefan cel Mare, acum emblematică pentru Suceava, s-au construit edificii publice importante”.

“Nu e nimic diferit între ceea ce se întâmpla atunci şi modul în care este urmărită acum cheltuirea fondurilor europene”
“In perioada în care a fost vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, Ion Siminiceanu şi-a arătat încă odată hărnicia. Erau atunci şantiere, erau termene limită, erau comandamente, erau şedinţe care începeau uneori dimineaţa la şase şi se mergea apoi pe teren, întorcându-se târziu seara. Era un om care îi respecta pe cei cu care lucra dar cerea să fie la rândul său respectat. Pe vremea aceea banii alocaţi investiţiilor trebuiau folosiţi în scopul pentru care erau destinaţi, nici nu se punea problema să fie deturnaţi. Nu e cu nimic diferit între ceea ce se întâmpla atunci şi modul în care este urmărită de exemplu, cheltuirea fondurilor europene. Tata era foarte fericit în momentul în care izbândea în ceea ce îşi propunea. Si cu foarte mulţi dintre cei cu care a lucrat a păstrat relaţii de prietenie până în ultima clipă”.
Ori prim secretar într-un alt judeţ, ori ambasador în Cuba. Ion Siminiceanu a ales a doua variantă
“Mai spre sfârşitul anilor ’80, tatăl meu a ajuns ambasador în Cuba. Nu altcumva decât pe principiul rotaţiei cadrelor. Erau ani în care, după o anumită perioadă, trebuia să pleci din funcţia deţinută, într-o altă parte. Tatei i s-a spus că, dacă nu vrea să meargă prim-secretar într-un alt judeţ, atunci are ca alternativă intrarea în diplomaţie. Aşa a ajuns ambasador în Cuba. Asta nu înseamnă că a fost exilat acolo, a fost o experienţă deosebită şi pentru el, şi pentru noi. A învăţat atunci ce înseamnă să reprezinţi un stat, să ştii ce şi cum să vorbeşti, etichetă şi conduită, a învăţat o limbă străină, i-a părut rău că nu a reuşit să înveţe mai multe, şi el avea o vorbă: “Diplomaţia şi amorul nu se fac cu translator”. Tata l-a cunoscut pe Fidel Castro, a fost primit de acesta iar în calitatea lui de ambasador, Ion Siminiceanu a mijlocit ca Republica Cuba să fie printre primele state, deşi era stat comunist, să recunoască schimbarea regimului de la Bucureşti în urma revoluţiei din decembrie 1989 şi să trimită ajutoare către România- zahăr, în principal dar şi alte produse. Să nu uităm faptul că cubanezii sunt revoluţionari de profesie şi de aceea au simpatizat imediat cu românii care la Havana erau reprezentaţi atunci de Ion Siminiceanu”, spune zâmbind puţin Mihaela Siminiceanu.
In 2000, la zece ani după retragerea sa din viaţa publică, Ion Siminiceanu a candidat, fără a fi susţinut de nimeni, la Primăria municipiului Suceava. A ieşit al patrulea, în faţa multor candidaţi sprijiniţi de partide cu notorietate şi cu bani mulţi. “Asta a fost încă o victorie de suflet pentru părintele meu. In viaţa lui s-a întâlnit cu oameni care reprezentau ceva în politica mondială. Ambasadori, miniştri din Europa şi din lume, a stat la masă chiar cu cei din familia imperială care acum conduc Japonia, dar în acelaşi timp nu i-a neglijat pe oamenii de rând, fiind înţelegător cu cei care aveau într-adevăr nevoie de ajutor şi nu cu cei care urmăreau să facă fel de fel de mişmaşuri, de genul schimburilor nemeritate de apartamente sau altele de acest gen. Să nu credeţi că samsarii imobiliari s-au inventat după revoluţie. A dorit mereu să-i ajute pe cei din jurul său şi vreua să relev compasiunea pe care o avea faţă de ceilalţi, respectul ce îl avea faţă de suceveni, deşi la origine botoşănean. I-a plăcut să fie gospodar, şi spunea chiar în acele vremuri că primarul trebuie să fie gospodar, nu să facă politică, deşi atunci politicul hotăra economicul”.
Mihaela, fiica cea mare a celui care a fost Ion Siminicea nu crede că destinul acestuia se poate rezuma în doar câteva cuvinte:  “A fost şi a rămas îndrăgostit până la capăt de Suceava aşa cum a fost şi a rămas până la ultima suflare îndrăgostit de o bucovineancă blondă, dragă lui, Doamna lui”.
Cariera profesorului Ion Siminiceanu
Ion Siminiceanu s-a născut pe 18 februarie 1930, în satul botoşănean Corni, în familia lui Ileana şi Costache Siminiceanu, fiind primul născut din cei cinci fii ai fa-miliei.
A urmat şcoala primară în satul natal, apoi a urmat cursurile şcolii Profesionale de Ucenici a Atelierelor CFR Paşcani. A absolvit Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii Bucureşti, iar începând cu anul 1957 a ocupat funcţia de inspector şcolar şi şef al Secţiei de Învăţământ -Raionul Darabani. Din anul 1959 şi până în anul 1962, Ion Siminiceanu a fost director al Liceului Pedagogic din Suceava. Din anul 1962 este numit preşedinte al Sfatului Popular al Regiunii Suceava, funcţie pe care a deţinut-o până în anul 1968. Ion Siminiceanu a ocupat funcţia de preşedinte al Comitetului de Cultură şi Artă Suceava între anii 1968-1970, apoi între anii 1970 şi 1972 a fost prorector al Institutului Pedagogic de trei ani Suceava. Ion Siminiceanu a fost ales primar al municipiului Suceava, funcţie pe care a deţinut-o din 1972 până în anul 1980. În perioada 1980-1989 a deţinut funcţia de prim-vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Suceava, iar între 1989-1990 a fost ambasador al României în Cuba. În timpul mandatului de primar al lui Ion Siminiceanu a început sistematizarea, dezvoltarea şi modernizarea municipiului Suceava, a fost comandată şi amplasată statuia ecvestră a domnitorului Stefan cel Mare în Parcul Sipote, simbol al oraşului. Totodată, a fost sistematizat parcul Sipote, fiind realizate alei pietonale şi scările de acces spre statuia lui Stefan cel Mare şi spre Cetatea de Scaun a Sucevei. Ion Siminiceanu a avut, alături de alte personalităţi ale vremii, o contribuţie importantă la înfiinţarea Institutului de Învăţământ Superior din Suceava, actuala Universitate “Stefan cel Mare” Suceava. În perioada în care a coordonat Comitetul de Cultură şi Artă Suceava a înfiinţat  Concursul Naţional de Poezie “Nicolae Labiş” şi a susţinut şi promovat Ansamblul Artistic “Ciprian Porumbescu” Suceava.  (Neculai ROSCA)