„Lăzile de zestre din patrimoniul etnografic al Muzeului Bucovinei”

Literatura etnografică suceveană şi nu numai, s-a îmbogăţit cu o lucrare aparte intitulată “Lăzile de zestre din patrimoniul etnografic al Muzeului Bucovinei”, semnată de muzeograful Aurel Prepeliuc. Apărută la editura Karl A. Romstorfer de sub patronajul muzeului sus amintit, prin conţinut, tema de abordare şi ţinuta grafică, cartea de faţă se înscrie cu siguranţă în rândul apariţiilor editoriale de excepţie.
Dat fiind structura şi tematica cărţii „Lăzile de zestre din patrimoniul etnografic al Muzeului Bucovinei”, aceasta este o premieră pentru etnografia suceveană, deschizând probabil seria şi a altor lucrări de acest gen dar referitoare la alte tipuri categoriale etnografice.
Încă de la început remarcăm soliditatea lucrării ce derivă în egală măsură din modalitatea de concepţie a acesteia, structura şi ilustraţia fotografică deosebită. Autorul porneşte de la un fel de aserţiune conform căreia „civilizaţia populară a lemnului ce a dat naştere unor creaţii civilizatoare s-a concretizat într-o multitudine de forme plecând de la micile piese de uz casnic gospodăresc şi mergând până la impunătoarele construcţii ori instalaţii tehnice”. Se face precizarea că lada de zestre a îndeplinit în societatea tradiţională multiple roluri atât în interiorul casnic „ca mobilier şi piesă decorativă”, dar a avut şi valenţe de natură social-rituală şi o simbolistică evidentă în contextul ceremonial al nunţii, aspect ilustrat prin lirica populară.
Se argumentează destul de subtil că lada de zestre a fost receptată ca aparţinând domeniului artei populare având de-a lungul timpului un statut distinct şi bine individualizat faţă de alte tipuri categoriale.
După o succintă şi selectivă introducere în istoricul problematicii în care se punctează cele mai valoroase lucrări de specialitate la mobilierul tradiţional bucovinean sau din întreg spaţiul carpatic românesc, urmează o firească tipologizare a lăzilor de zestre, din care reiese că în Bucovina au existat două tipuri de bază: lada dulgherească şi cea de tâmplărie, Aurel Prepeliuc neuitând să precizeze că apogeul artistic al acestora a fost atins în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În mod normal şi firesc, autorul consacră un larg spaţiu de prezentare a materialelor de folosinţă (esenţe lemnoase), tehnicile de lucru şi de ornamentare, părţilor componente, cromaticii precum şi a feroneriei din componenţa acestora.
Succesiv, lăzile de zestre dulghereşti sunt analizate prin prisma motivelor ornamentale, acestea fiind grupate conform desenului aplicat: lăzi având ca ornament de bază ”casa” cu pomul vieţii, rozeta solară cu motive antropomorfe, ”steaua” şi vasul cu flori, ”casa” şi rozeta înscrisă în cerc, totul fiind tratat cu o fineţe şi o mare rigurozitate ştiinţifică de care dă dovadă autorul. În aceiaşi manieră sunt descrise şi cele 35 de lăzi de factură tâmplărească, ţinându-se seama de geneza formelor, a desenului ornamental, de circulaţia acestora,de universalitatea motivisticii în împrejurările socio-economice a epocilor apuse.
Pentru o mai bună finalizarea scopului propus, Aurel Prepeliuc şi-a formulat un instrumentar de lucru, un vocabular controlat care i-a permis dezvoltarea adecvată a temei tratate. El încearcă şi reuşeşte să precizeze momentul în care ornamentul devine element de comunicare, aspect derivat dintr-o complexitate de factori de sorginte socială. Modalitatea de tratare a temei în discutie întreprinsă cu un demers şi o remarcabilă meticulozitate conduce spre o orientare în selecţia ornamentelor abstracte sau abstractizate, concrete sau realiste şi simbolice, facilitând departajarea elementelor autohtone de cele cu o largă cuprindere.
Alături de latura teoretică a discursului ştiinţific bine şi clar expus, reţinem modul personal de impunere prin logica abordată, prin felul în care se apleacă asupra temei tratate, domeniu ce presupune multă maleabilitate.
În contextul literaturii etnografice, prin modul de orientare original, prin claritatea expunerii ştiinţifice, lucrarea de faţă oferă cititorului avizat sau interesat contactul cu un domeniu al artei populare tradiţionale bucovinene, care, înainte a figurat ca un important punct de referinţă. Este meritul autorului de a reda subtil şi fără nici o tentă ostentativă spiritul creator al meşterului lădar tradiţional, dovadă a probei de originalitate şi de creativitate comunitară. Remarcăm ilustraţia fotografică selectată cu multă competenţă ce înobilează ţinuta volumului prin care, cu pasiune şi munca dăruită unei cauze, Aurel Prepeliuc îşi înscrie numele în galeria cercetătorilor de seamă ai etnografiei contemporane, remarcându-se drept un revigorator al virtuţilor adormite ale tradiţiei din acest spaţiu al sacro-terapiei.
Prin apariţia acestei cărţi, se pare că Muzeul Bucovinei inaugurează seria cataloagelor de colecţie a patrimoniului etnografic de excepţie, lucrarea prefigurând obiectivele de viitor în direcţia valorificării şi pe această cale a valorosului fond patrimonial. (Etnograf, Mihai Camilar)