CAP SI PAJURA – Religii politice (I)

Centrul con[tiin]ei nu s-ar afla nici în subiect, nici în obiect, ci în „intervalul” intermediar dintre polii experien]ei, între divin [i uman, între dimensiunea sa trupeasc\ [i realitatea spre care tinde [i din care provine ab initio. De fapt, mai bine spus e c\ ea, con[tiin]a, particip\ teandric la realitatea ambelor dimensiuni.

Eric Voegelin (1901-1985) este unul dintre filosofii importan]i ai secolului trecut. Format în atmosfera spiritualizat\ a Vienei, a emigrat în Statele Unite în 1938, din cauza opozi]iei fa]\ de nazism, exprimate în lucrarea Religiile politice, publicat\ în 2010 [i în traducere rom=neasc\ la editura Humanitas, colec]ia Zeitgeist, cu un cuprinz\tor studiu introductiv de Bogdan Iva[cu. Autorul aseam\n\ ideologiile totalitare cu religiile propriu-zise, studiaz\ cauzele [i consecin]ele violen]ei politice în sistemele totalitare, pred\ [tiin]e politice, filosofie politic\ [i filosofia istoriei [i las\ în urm\, dup\ 60 de ani de activitate academic\, o oper\ vast\ (34 de volume), original\ [i profund\, din care se distinge monumentala serie Order and History.
Ca [i Raymond Aron, Voegelin demistific\ [i critic\ „religiile politice” moderne, în special fascismul [i comunismul, decriptîndu-le „gramatica ezoteric\ [i substratul lor gnostic” (Vl. Tism\neanu). Filosoful austriac clatin\ stabilitatea multor concepte încet\]enite [i transcende percep]ia comun\ despre istorie [i timp. El încearc\ s\ în]eleag\ fascina]ia popular\ pentru diferitele forme de extremism, punînd în eviden]\ fragilitatea echilibrelor modernit\]ii europene. Analizeaz\ cu sim] etic patologia utopiilor totalitare al c\ror martor a fost [i pe care le comenteaz\ cu mult\ îndr\zneal\ [i curaj, invitînd la luciditate [i responsabilitate…
Din p\cate, ideologiile totalitare, cu preten]ii salvatoare, continu\ s\ genereze pasiuni colective, cu consecin]e deseori catastrofale. Amenin]\rile la adresa societ\]ii deschise s`nt numeroase [i virile în continuare, atentînd la via]a spiritului [i la echilibrul societ\]ilor. Apetitul oamenilor pentru autodistrugere pare s\ fi crescut exponen]ial în epoca modern\. Este o constatare tulbur\toare, dar real\, ce l-a determinat pe autor s\ încerce un diagnostic asupra originii r\ului în istoria culturii [i a civiliza]iei europene.
Abordarea lui Voegelin este una multidimensional\, dens\ conceptual, el reu[ind o sintez\ original\ [i erudit\ a istoriei ideilor [i civiliza]iilor, reper inconfundabil în filosofia politic\ de dincolo de ocean. Pentru autorul austriac, teoria politic\ reprezint\, în primul rînd, o filosofie a istoriei, dar „autoreprezentarea omului în istorie nu este altceva decît expedierea în con[tiin]\ a ordinii fiin]ei [i efortul constant de a reda aceast\ experien]\ primar\ printr-o arhitectur\ simbolic\ ce exprim\ dimensiunea participativ\ a con[tiin]ei”. (Studiu introductiv, p. 26)
Esen]ial\ la Voegelin este rela]ia dintre ordine (social\, politic\ etc.) [i con[tiin]\ în istorie. Conceptul de ordine traverseaz\ ca un fir ro[u întreaga sa oper\, prin acest concept în]elegîndu-se structura realit\]ii exterioare, a[a cum apare ea în realitate, omul con[tientizînd dependen]a sa fa]\ de aceast\ ordine. Cum spunea cineva, dou\ s`nt pericolele mari care amenin]\ lumea: ordinea [i dezordinea. Ele s`nt experien]e primare ale con[tiin]ei, ultima reprezentînd o stare degenerat\, de alienare, un refuz al ra]iunii, o op]iune pentru închiderea existen]ial\ a sinelui fa]\ de transcendent, pentru îndep\rtarea de Dumnezeu [i concentrarea asupra egoului.
Istoria este, a[adar, o experien]\ a con[tiin]ei avînd ca fundament ordinea. Deci con[tiin]a produce istoria, aceasta din urm\ nefiind decît un simbol sau o formul\ narativ\, formul\ care sus]ine o anumit\ structur\ a comunit\]ii politice. Deci pentru a în]elege istoria trebuie s\ în]elegem con[tiin]a care a produs-o, con[tiin]\ în care divinul [i umanul se întrep\trund. Voegelin nu în]elege prin istorie o înregistrare cronologic\ a ac]iunilor umane, ci „desf\[urarea unei structuri de sens în timp”. Timpul con[tiin]ei regleaz\ timpul istoriei, setînd paradigma civiliza]ional\ dup\ „gradul de luminozitate” al ordinii în spa]iul con[tiin]ei.
Voegelin este un clasic. El dezvolt\ o filosofie original\ a istoriei, în dezacord cu Husserl, care vorbea despre anistorism [i epifenomenalism, neîmbr\]i[înd nici teza con[tiin]ei modelate de percep]ia senzorial\. Con[tiin]a nu este considerat\ un ce al lumii doar exterioare, ci, printr-un proces de anamnez\, autorul g\se[te o serie întreag\ de experien]e interioare formatoare ale con[tiin]ei. Este vorba despre interven]ia mai multor niveluri de realitate, aflate într-o stare de echilibru. Centrul con[tiin]ei nu s-ar afla nici în subiect, nici în obiect, ci în „intervalul” intermediar dintre polii experien]ei, între divin [i uman, între dimensiunea sa trupeasc\ [i realitatea spre care tinde [i din care provine ab initio. De fapt, mai bine spus e c\ ea, con[tiin]a, particip\ teandric la realitatea ambelor dimensiuni.
Ordinea, în schimb, creeaz\ tiparele civiliza]ionale [i structurile simbolice, distingînd între simbolismul cosmologic, cel antropologic [i cel soteriologic. În primul, ordinea social\ este analoag\ ordinii cosmice, îmbibate de magia întîlnirii divinului cu umanul. În al doilea, analogia are loc între societate [i suflet, „sensorium al transcenden]ei”. Mai departe, ordinea sufletului, care devine principiu ordonator, determin\ ordinea cet\]ii. Al treilea simbolism, cel soteriologic, pune accentul pe Revela]ie, pe gra]ia divin\, care îng\duie omului o rela]ie intim\ cu Dumnezeu. Ordinea se revars\ în trepte de la Surs\ spre nivelurile inferioare ale realit\]ii, formînd o ierarhie a fiin]elor în marea Fiin]\.
Tranzi]ia s-ar face, a[adar, de la ordinea cosmologic\ la cea antropologic\ [i la cea soteriologic\, printr-un proces de diferen]iere a gradelor de iluminare a con[tiin]ei. La Voegelin experien]ele s`nt echivalente cu simbolurile lor, dar permanen]a nu apar]ine simbolurilor, ci omului [i experien]elor sale, în c\utarea necontenit\ a umanit\]ii sale. În istorie, omul se articuleaz\ pe sine în acord cu propria-i natur\. Astfel, se descoper\ sensul omului în istorie, generat de tensiunea existen]ial\ a con[tiin]ei, aflat\ în „intervalul” divino-uman.
Tiberiu BR|ILEAN