PS Petru Gherghel: Scrisoare pastorală de Paști 2017: "Învierea Domnului și bobul de grâu"

Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim până când vei veni! (din Liturghie)

Sfințiile Voastre, dragi frați și surori, dragi cinstitori ai Învierii Domnului,
Cu acest text din ritualul celebrării Liturghiei catolice, mă bucur să vă pot transmite și încredința un gând de mare bucurie și de trăire în speranță pentru marea sărbătoare a întregii creștinătăți: Paștele.
Celebrând an de an misterul Învierii Domnului, participăm la cel mai mare adevăr al credinței noastre care a însoțit Biserica și a însuflețit-o din momentul petrecut în Ierusalim, când Fiul lui Dumnezeu după ce a suferit și a murit pe cruce, cu puterea sa divină a învins moartea și păcatul și a ieșit biruitor din mormânt. A confirmat că viața e mai tare decât moartea și că destinul creștinului este adevărata speranță a victoriei și a învierii.
Evangheliștii și apostolul Paul ne vorbesc despre drumul lui Isus spre Ierusalim, unde avea să pătimească și să moară ca apoi să învie după cum a prezis, confirmând în noi convingerea că acest har și mister are drept scop asigurarea că și noi, urmându-l pe Cristos mort și înviat, vom ajunge la aceeași înviere și împreună cu el în aceeași slavă.
Adevărul fundamental al credinței noastre a fost și rămâne misterul morții și învierii Domnului, garanție a mântuirii și fericirii noastre veșnice.
De fapt, acest adevăr a fost anunțat încă din Vechiul Testament, este prezent în evanghelii și în scrisorile apostolului Paul, ca și în toate celelalte scrieri din Noul Testament, în întreaga tradiție a Bisericii primare. Marele mister al vieții, morții și învierii apare în realitatea vieții omului prin atâtea indicii și semne, care ne asigură ori sugerează misterul victoriei vieții asupra morții.
Este vrednic de notat gândul sfântului Clement Romanul are pune în evidență această minunată constatare a faptului învierii Domnului simbolizat în atâtea momente care se întâlnesc în natură: “Considerăm și vedem, dragii mei, cum Dumnezeu ne arată exemple multiple ale viitoarei noastre învieri, despre care ne-a oferit un prim dar în Isus Cristos, înviindu-l din morți. Observăm, preaiubiților, învierea care se întâmplă în realitatea timpului. Ziua și noaptea ne demonstrează o adevărată înviere; ne culcăm noaptea și ne trezim dimineața; ziua trece și noaptea apare. Să luăm exemplu de la natură, de la roadele pământului cum sămânța ca să aducă roade trebuie să moară. Iese semănătorul și aruncă semințele uscate, goale, care, intrând în pământul umed, încet, încet se deschid, se transformă și ies la suprafață. Providența divină însă le face moi, deși pentru ochi erau uscate și moarte, și le face să învie rodnice, cu multe roade”.
Toate aceste exemple corespund cuvintelor din Evanghelia după sfântul Matei care vorbesc de misterul morții și învierii Domnului la care făcea referință Isus, adresându-se pelerinilor veniți la Ierusalim pentru sărbătoarea Paștelui ebraic: “Dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod” (In 12,24).
Cuvintele fac parte din descoperirea pe care o făcuse Isus de mai multe ori ucenicilor săi. Prin ele dorea să le amintească tuturor ceea ce avea să se întâmple cu el când va fi prins, condamnat și răstignit pe cruce; adică va fi așezat în pământ, în mormânt, de unde, ca bobul de grâu, va răsări înviind din moarte și va aduce roade multe.
Comentând acest episod din viața lui Isus ajuns la Ierusalim pentru a duce la împlinire planul lui Dumnezeu, un vestit predicator și comentator al textelor sfinte, Ernest Ezeogu, spunea: “Vedem în Evanghelia după sfântul Ioan că în mijlocul mulțimilor care au venit la Ierusalim pentru sărbătoarea Paștilor se aflau și câțiva greci. Nu le-a trebuit mult acestor greci să vadă că nu toate mergeau bine la Ierusalim. Astfel s-au hotărât să meargă și să îl vadă pe Isus. De ce au dorit oare să îl vadă? Deși Ioan a spiritualizat oarecum relatarea, dând astfel impresia că ei au venit pentru a căuta să fie primiți în «trupul» lui Cristos (In 12,32), este mai probabil ca ei să fi venit pentru a-l avertiza pe Isus cu privire la gravitatea pericolului care îl înconjoară și a-i sugera să plece cu ei în Grecia, pământul libertății. Răspunsul pe care l-a dat Isus la cererea lor arată că era vorba într-adevăr despre moartea lui iminentă și că el a ales să rămână și să o înfrunte în loc să caute un mod de a scăpa”.
Este cunoscut faptul că de multe ori în trecut fariseii și mai marii poporului plănuiseră să îl prindă, dar Isus a scăpat întotdeauna din mâinile lor deoarece “nu venise încă ceasul lui” (In 7,30; 8,20). Acum însă a venit ceasul său. “A sosit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului… Dar ce să zic, «Tată, scapă-mă de ceasul acesta?» Nicidecum! Căci tocmai de aceea am ajuns la ceasul acesta” (In 12,23.27). Isus folosește parabola bobului de grâu pentru a explica faptul că, fugind de moarte atunci când vine ceasul, nu facem decât să ne limităm viața și misiunea (“rămâne singur”), în timp ce, dăruindu-ne pe noi înșine până la moarte atunci când vine ceasul, o sporim (“aduce mult rod”). Astfel, Isus refuză în mod categoric să caute orice ajutor, uman sau divin, pentru a-și prelungi viața pe pământ dincolo de voința Tatălui său.
Acest exemplu puternic, oferit de Isus și prezentat de evanghelistul Ioan, avea menirea de a le arăta tuturor că doar prin supunerea lui Isus la o moarte nemeritată ei beneficiază de credință și mântuire, reamintindu-le mai ales ucenicilor că trebuie să meargă pe urmele lui până la moarte. “Cine-și iubește viața o va pierde, iar cine-și urăște viața în lumea aceasta o va păstra pentru viața veșnică. Dacă-mi slujește cineva, să mă urmeze pe mine, și unde sunt eu, acolo va fi și slujitorul meu” (In 12,25-26). știm că Isus după patima și moartea sa înviind a ajuns în glorie. Însă pentru a ajunge acolo a trebuit să treacă prin porțile morții în ascultare față de voința lui Dumnezeu.
Celebrarea morții și învierii lui Cristos este pentru noi toți o sfântă și fericită ocazie de a cunoaște planul Părintelui ceresc, dar și voința de ascultare a Fiului său față de el și, în același timp, de iubire totală față de omul greșitor. Pentru a desăvârși acest proiect divin el nu a ales să fugă de această misiune, să evite acest drum al jertfei și al iubirii, ci s-a prezentat pentru a îmbrățișa crucea și a accepta moartea fără de care viața nu ar fi triumfat și învierea nu ar fi urmat.
Sfințiile Voastre, dragi și iubiți credincioși,
Numai celebrând cu credință adevărul morții și învierii lui Isus retrăim marea speranță că prin moartea și învierea lui vom putea prinde și noi mai mult curaj în a-l urma și, suferind și noi împreună cu el, vom beneficia de aceleași roade și de aceeași înviere fericită. Atunci când vom săvârși cu mult entuziasm marea și dumnezeiasca Liturghie chiar în noaptea Învierii, vom proclama cu îndreptățită bucurie, împreună cu toți cei care cred în înviere, cu toți frații noștri din Apus și Răsărit: “Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim până când vei veni în slavă!”
Tuturor un salut frățesc și părintesc și o sfântă dorință din partea mea, a episcopului auxiliar Aurel și a colaboratorilor: Sărbători fericite!
Cristos a înviat, aleluia!
Adevărat că a înviat, aleluia, aleluia!
 Petru GHERGHEL, episcop de Iași