Predică la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă

Fraţi creştini,
Pe la anii 300 după Domnul Iisus Hristos a ajuns împărat al Romei Diocleţian, un mare fanatic, închinător al demonilor care locuiau în idolii, în zeii păgânilor. Acesta era şi prieten al evreilor care L-au răstignit pe Domnul Iisus Hristos şi de aceea nu suferea nici să audă de numele Mântuitorului nostru. Pentru aceasta a poruncit să fie urmăriţi şi prinşi toţi creştinii, iar aceia care nu se vor închina zeilor să fie daţi la chinuri şi la moarte.
Astfel spurcatul acesta împărat, din zavistia diavolească şi evreiască, a pornit prigoană mare împotriva celor mai cinstiţi oameni, împotriva celor mai nevinovaţi şi mai cuminţi cetăţeni – creştinii.
~ndată după acest decret a umplut închisorile cu creştini, care erau luaţi apoi pe rând la întrebări şi siliţi să se lepede de credinţă, de Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu, şi să jertfească idolilor.
~n toate zilele erau omoruri şi vărsări de sânge, căci îngrozitoare şi diabolice erau uneltele de tortură. Ca să vă puteţi da seama ce chinuri groaznice îi aşteptau pe creştinii din primele veacuri vă voi aminti o parte dintre ele: în primul rând, întemniţarea creştinilor în închisori unde stăteau atât de înghesuiţi, de se sufocau din cauza lipsei de aer şi
a căldurii care era acolo; apoi înfometarea şi însetarea lor, săgetarea, sugrumarea şi arderea, tăierea limbilor, urechilor şi nasului, tăierea sânilor, a degetelor, a picioarelor, tăierea capului, a mâinilor, smulgerea dinţilor, aşezarea pe scaune înroşite în foc, turnarea de plumb topit pe gât, prin urechi, aruncarea la fiare, aruncarea în cuptoare aprinse, jupuirea de vii, străpungerea urechilor, a mâinilor şi a picioarelor cu piroane arse în foc, bătaia în saci, ungerea cu miere şi legarea la soare spre mâncarea muştelor şi a viespilor, băgarea în saci cu nisip, cu şerpi şi târâtoare veninoase, aruncarea în căldări cu plumb topit, în căldări cu smoală topită, spânzurarea şi răstignirea cu capul în jos, batjocura şi silirea la desfrâu, împungerea cu ţepuşe înroşite în foc, împungerea cu ţepuşe pe sub unghii, zdrobirea oaselor, scoaterea ochilor, împungerea cu ace, spintecarea pântecelor, împungerea cu pari prin şezut, sfărâmarea mâinilor şi picioarelor cu ciocanul pe nicovală, otrăvirea cu otrăvurile cele mai grele, lupta cu fiarele în circ, închiderea la un loc cu jivine şi târâtoare, arderea ochilor, legarea la stâlpi în apă iarna ca să îngheţe, zgârâierea cu unghii de fier a trupului, aruncarea în gropi cu var nestins, umblarea pe ţepuşe, îngroparea lor de vii şi altele.
La aceste chinuri şi la alte multe feluri erau siliţi creştinii de uneltele satanei, de vrăjmaşii lui Dumnezeu, de împăraţi – fiare cu cap de om – care erau împotriva adevărului şi a uma-nităţii şi nu aveau niciun pic de milă pentru creştini, măcar că vedeau o mulţime de minuni pe care le făcea Dumnezeu cu ei în acele grele clipe, în acele prigoane. Dar ei, fiindcă erau adoratorii minciunii, ziceau că toate minunile pe care le făceau Sfinţii se datorează farmecelor, nu puterii lui Dumnezeu; nici nu puteau să vadă altfel, pentru că demonii îi întunecaseră aşa de mult, căci nu puteau să vadă adevărul.
~n această vreme a trăit şi Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, de care ne aminteşte Sfânta Biserică astăzi: un tânăr de 20 de ani, frumos la chip, de neam mare şi bogat, creştin cu credinţa, pe care a învăţat-o de la părinţii săi şi de care a rămas orfan la vârsta aceasta tânără, având deja gradul de tribun, voievod din Capadochia Anatoliei. Auzind el de nebuna poruncă a tiranului celui păgân, Diocleţian împăratul, s-a grăbit să împartă averea sa la săraci, a slobozit robii pe care îi avea şi s-a făcut apărătorul creştinilor, căci mergând în faţa împăratului păgân şi a boierilor lui a început să spună cu glas tare şi îndrăzneţ: “Până când, o, împărate şi voi boieri vă războiţi cu creştinii, voi care trebuie să faceţi pace în lume, să mângâiaţi suferinţele? Voi iubiţi războiul şi vrajba şi vărsaţi sânge nevinovat, sângele acestor creştini care nu vi se împotrivesc vouă, ci sunt cei mai buni fii şi cetăţeni. Până când iubiţi răutăţile, pe diavolul şi vrăjmăşia? ~nvăţaţi şi voi să credeţi adevărului şi să vă depărtaţi de idolii cei mincinoşi!”
Era o zi caldă, cu cerul senin şi pomii înfloriţi, o zi de primăvară, o zi când toată natura înviase, iar Sfântul Gheorghe propovăduia cu bărbăţie şi curaj numele Izbăvitorului nostru Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, în faţa tiranului împărat Diocleţian. Cuvintele aprinse ale Sfântului Gheorghe, spuse cu înflăcărare, îl făcură pe împăratul Diocleţian să rămână mut şi să nu poată răspunde niciun cuvânt, ci doar să facă un semn sfetnicului său, ighemonului Magnentie, ca să răspundă el şi să-l ia la întrebări pe Sfântul Gheorghe.
După lungi discuţii cu Sfântul Gheorghe, văzând că nu poate să-l convingă cu niciun chip să se lepede de credinţa creştinească, împăratul a poruncit să fie băgat în temniţă şi cu picioarele în butuci, iar pe pieptul lui să pună o piatră mare şi grea aşa Sfântul Gheorghe a stat în temniţă până a doua zi, cu acea piatră pe pieptul lui.
~n noaptea aceea Sfântul îşi aduse aminte de mulţimea uneltelor de tortură care erau pregătite pentru creştini şi nu ştia prin care va trece şi el şi cum îi va fi sfârşitul, dar îşi zicea: “De moarte nu vei scăpa Gheorghe, ori acum, ori mai târziu, tot vei pleca. Ah, Domnul meu Iisus, fără de Tine nu pot face nimic, fii întărirea mea, Doamne!”.
A doua zi, a poruncit împăratul Diocleţian să-l scoată din temniţă pe Sfântul Gheorghe şi să-l pună pe o roată unde erau bătute piroane lungi de fier: unele erau drepte,
altele strâmbe ca nişte undiţe, ca la învârtirea roţii să sfâşie trupul Sfântului în bucăţi. Sfântul Gheorghe a început să se roage şi să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate şi deodată s-a arătat un nor mare însoţit de trăsnete şi fulgere mari, iar un glas din cer s-a auzit zicând: “Nu te teme, Gheorghe, Eu sunt cu tine!”. Apoi în ochii şi în faţa tuturor a venit îngerul lui Dumnezeu şi l-a dezlegat, făcându-l sănătos de toate rănile, fără să i se întîmple nimic.
Doi dintre boierii care erau pe lângă împărat, anume Anatolie şi Protoleon au crezut în Hristos şi au strigat cu glas mare: “Domnul este Dumnezeu adevărat! Dumnezeul creştinilor este Dumnezeul lui Gheorghe!”. Atunci împăratul s-a schimbat la faţă de mânie şi nemaiputând răbda, a poruncit să se taie capetele acestor doi boieri, care au devenit creştini dintr-o dată.
Fiind scârbit împăratul Diocleţian din cauza întoarcerii la credinţă, la Dumnezeu, a celor doi boieri, a poruncit cu mânie să-l aducă pe Sfântul Gheorghe, să-l arunce într-o groapă cu var şi să-l lase acolo până când nu-i vor mai rămâne nici oasele. Aruncându-l pe Sfântul Gheorghe în varniţă, a început Sfântul să se roage, zicând: “Dumnezeul meu, ascultă Doamne pe robul Tău, caută spre mine, mă miluieşte şi mă scoate din vicleşugurile vrăjmaşilor şi dă-mi pu-tere Doamne ca până la sfârşitul vieţii să-mi ţin credinţa pe care am primit-o în Numele Tău cel Sfânt, să nu mă lepăd Doamne, ca acolo unde eşti Tu, Dumnezeule, să vin şi eu! Arată pu-terea Ta, Doamne, şi vino să mă izbăveşti!”, apoi şi-a făcut semnul Sfintei Cruci cu credinţă.
După trei zile, a poruncit împăratul să se ducă slujitorii să vadă: a mai rămas ceva din Sfântul Gheorghe?! Când s-au dus slujitorii l-au găsit vesel, sănătos, cântând şi slăvindu-L pe Dumnezeu. Auzind împăratul aceste lucruri, iarăşi a zis: “Acesta numai cu meşteşugul farmecelor face toate lucrurile acestea. Aduceţi dar, nişte papuci de fier, înroşiţi în foc, având şi cuie ascuţite şi să-l încălţaţi pe el, să-l bateţi, să-l împingeţi şi astfel să-l duceţi până la temniţă!”. Mergând Sfântul Gheorghe încălţat cu acei papuci de fier înroşiţi, având cuie în ei, striga şi privea spre cer: “Aleargă Gheorghe, aleargă, ca să câştigi ~mpărăţia cea cerească! Dă-mi răbdare, Dumnezeule, până la sfârşitul vieţii mele, să nu zică vrăjmaşii mei că
m-au înghiţit! Ajută-mă, Doamne, Dumnezeule!”. Si iarăşi slujitorii împăratului l-au luat şi l-au băgat în temniţă.
~n ziua următoare a şezut împăratul cu toţi boierii săi într-un câmp mare şi larg şi a poruncit să-l aducă pe Sfântul Gheorghe din temniţă. Când l-a văzut că vine drept, sănătos, pe tălpile lui, s-au mirat mult cu toţii şi împăratul a zis: -Lasă-te, Gheorghe, de farmecele tale şi vino de te-nchină dumnezeilor mei, că dacă nu, vei lua chinuri mai mari decât acestea şi îţi vei pierde şi viaţa!
Sfântul Gheorghe a răspuns:
– O, nebunule şi fără de minte ce eşti împărate, că minunile lui Dumnezeu, le socoteşti farmece şi meşteşuguri!
Atunci unul dintre slujitori l-a lovit pe Sfântul Gheorghe peste gură zicând:
– ~nvaţă-te să cinsteşti pe împăratul şi nu-l ocărî!
După aceea a poruncit să-l întindă pe pământ şi să-l bată fără de milă cu vine de bou şi aşa a fost rănit Sfântul Gheorghe pe pântece şi pe spate până s-a lipit trupul lui cu sânge de pământ. Sfântul Gheorghe răbda şi-I mulţumea lui Dumnezeu, iar faţa lui strălucea ca soarele înaintea împăratului Diocleţian, încât acesta s-a mirat şi a zis că nu rabdă Sfântul pentru bărbăţie, ci pentru farmece: “Ar fi mai bine, Magnentie, să chemăm un fermecător ca să-l biruiască pe el cu farmecele lui”.
~n ziua cealaltă a şezut împăratul iarăşi la locul acela şi a chemat un vrăjitor care se numea Atanasie. Acesta a venit ţinând două pahare cu otravă şi a zis: “~mpărate, dacă vrei să-l fac pe Gheorghe să-şi piardă mintea şi să facă voile tale, să bea din otrava pe care o ţin în mâna stângă, iar dacă vrei să-l fac să moară, să bea din otrava din mâna dreaptă”.
A poruncit atunci împăratul să-i dea să bea din paharul din mâna stângă, iar Sfântul Gheorghe luând paharul a zis: “Doamne Iisuse Hristoase, Cela ce ai zis că măcar şi otravă de vor bea robii Tăi şi nu le va strica nimic. Sfinţia Ta, Dumnezeule, luminează puterea Ta spre mine, robul Tău!”.
Apoi a băut degrabă otrava aceea şi nimic rău nu i-a fost, iar împăratul i-a zis lui Atanasie fermecătorul să-i dea şi otrava cea de moarte, pe care bând-o Sfântul nu a fost vătămat cu nimic.
Dacă au văzut toţi câţi erau strânşi acolo acea minune, s-au mirat şi mai mult, mai ales fermecătorul Atanasie, ştiind ce putere avea otrava aceea. Apoi a zis împăratul către Sfântul Gheorghe:
– Până când ne vei scoate din minţi cu meşteşugirile tale şi până când vei ascunde de noi, şi nu ne vei spune cum ai putut tu să suferi atâtea chinuri şi nici otrava nu ţi-a făcut niciun rău?! Spune-mi, în ce chip faci acestea? Atunci a răspuns Sfântul Gheorghe:
– ~mpărate, nu cu meşteşuguri omeneşti fac eu acestea, ci cu darul şi cu puterea Dumnezeului meu, Cela ce a zis că: “cine va crede în Mine, lucrurile pe care le fac Eu şi el le va face!”. ~mpăratul a zis:
– Care lucruri zici, lucrurile Hristosului tău? Iar Sfântul a răspuns:
– Tămăduirea bolnavilor, vederea orbilor, învierea morţilor şi alte multe ca acestea.
Atunci a zis şi fermecătorul Atanasie: “~mpărate, mă mir că acesta îşi râde de împărăţia ta, căci noi mari şi minunate lucruri vedem făcându-se de la dumnezeii noştri, iar de învierea morţilor până acum nici n-am auzit! Dacă vrei, şi poate el, să facă să învieze un mort, şi atunci vom cunoaşte şi vom crede şi noi în Dumnezeul la care se închină Gheorghe”.
Mai departe de scaunul împăratului, pe această câmpie, era şi o groapă a unui mort, a unui păgân care murise demult şi pe acela zicea fermecătorul Atanasie să-l învieze Gheorghe, dacă poate. Le-a zis Sfântul Gheorghe: “Dar dacă voi face ca să învieze mortul acesta, să nu ziceţi iarăşi că am făcut cu farmece şi nu cu puterea Dumnezeului meu!”. Acestea a zis Sfântul şi degrabă a pus genunchii la pământ şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu în taină. După aceea s-a sculat şi iarăşi s-a rugat cu glas tare, zicând: “Doamne, Cela ce ştii toate şi toate le poţi, că nu laşi de ruşine pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, Doamne Iisuse Hristoase, ascultă-mă întru acest ceas, cum ai ascultat pe apostolii Tăi Doamne, ascultă-mă şi arată acestui neam viclean şi preacurvar semn din cer şi înviază mortul acesta din această groapă, pentru ca să se ruşineze şi să se înfrunteze toţi vrăjmaşii Tăi, să se preamărească Numele Tău cel Sfânt şi să cunoască că Tu eşti singurul Dumnezeu adevărat peste tot pământul, că a Ta este mărirea în vecii vecilor! Amin!” Când a zis “Amin!”, s-a făcut un tunet mare încât s-au speriat toţi şi deodată
s-a destupat groapa şi a înviat
mortul, iar oamenii au început să strige cu glas tare: “Mare este Dumnezeul lui Gheorghe, mare este Dumnezeul lui Gheorghe!” Atunci
s-a făcut gâlceavă mare. Fermecătorul Atanasie a alergat şi a căzut la picioarele Sfântului zicând: “Adevărat este Dumnezeul tău, Gheorghe, iartă-mă de cele ce ţi-am greşit!”’
Mortul cel înviat s-a închinat şi el Sfântului Gheorghe şi a slăvit dumnezeirea lui Hristos. ~mpăratul îl întrebă pe mort cine este şi de când a murit, iar el zise că a trăit înainte de Domnul Hristos cu 300 de ani, şi că ardea de atâta timp în focul iadului pentru că se închina idolilor şi nu cunoştea dreapta credinţă. Pentru această minune s-au întors mulţi la dreapta credinţă, numai împăratul Diocleţian a rămas nebun şi orb, închinător al dracilor. (…)
Si noi, iubiţi creştini, care ne-am învrednicit de am ajuns această sfântă şi cinstită zi, avem o pildă nemuritoare de bărbăţie creştină pe Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe pe care îl prăznuim astăzi, care deşi era ameninţat cu cele mai înfricoşate chinuri, cu pierderea gradului de voievod, cu temniţa şi moartea, a vorbit în faţa împăratului Diocleţian şi a luat apărarea creştinilor, zicând: “Până când împărate şi voi dregători, boieri, porniţi cu mânia voastră împotriva creştinilor, a acestor oameni nevinovaţi care mor pentru credinţa lor cea dreaptă?!” (…) t