Secretul nemuririi se afla in apa. Vezi ce descoperire a facut un biolog german

Turritopsis dohrnii este o meduză al cărei ciclu de evoluţie este total anormal celui cunoscut de noi, oamenii. În funcţie de stresul provocat de mediu sau dacă suferă vreo agresiune fizică aceasta începe să întinerească şi ajunge din nou la stadiul incipient, de polip, de unde reîncepe un ciclu normal. Practic, această meduză nu moare niciodată.

La mai bine de 4.000 de ani după ce, în vechile texte mesopotamiene, corăbierul Utnapiştim îi spunea lui Ghilgameş că secretul nemuririi se află într-o plantă aflată pe fundul mării, omul modern s-a convins că, într-adevăr, nemurirea zace în adâncuri, pe fundul Oceanului.

Descoperirea îi aparţine unui biolog marin german, Christian Sommer, care a petrecut mai multă vreme pe riviera italiană, la Rapallo, locul unde în urmă cu mai bine de un secol Friedrich Nietzsche concepea “Aşa grăit-a Zarathustra”, cartea în care eroul este îmbolnăvit tocmai de “eterna reîntoarcere”, ideea că identicul revine şi că totul se întoarce în acelaşi punct.

În fiecare dimineaţă, Sommer a făcut snorkeling în largul golfului Portofino, în căutare de hidrozoare, iar printre sutele de hidre şi meduze pescuite a descoperit o specie de meduză, botezată Turritopsis dohrnii, care astăzi este cunoscută mai ales sub numele de meduza nemuritoare.

El a observat la aceasta o evoluţie total contrară celei cunoscute îndeobşte, conform lanţului trofic, ba mai mult, Turritopsis dohrnii refuză să moară. În plus, s-a observat o evoluţie în sens invers, ea devenind din ce în ce mai tânără, până la etapa incipientă a dezvoltării sale, când a început un nou ciclu al vieţii.

Toate acestea se întâmplau în 1988, Sommer a fost uimit de această dezvoltarea, dar pe moment nu i-a înţeles semnificaţia. Astfel, a trecut aproape un deceniu până când s-a îndrăznit folosirea termenului “nemuritor” pentru respectiva meduză. Fascinaţi de descoperirile lui Sommer, mai mulţi biologi de la Genova au publicat în 1996 o lucrare numită “Inversarea ciclului vieţii”, aceştia desciind modul în care specia, în orice stadiu al dezvoltării sale, ar putea avea o evoluţie înapoi, la stadiul de polip, etapa incipientă a evoluţiei, putând fi astfel nemuritoare.

Unul dintre autorii lucrării, Ferdinando Boero, o compară pe Turritopsis cu un flurure care, în loc să moară, redevine omidă, sau cu o găina care se transformă înapoi, în ou, pentru ca apoi să devină din nou pui. Conforn New York Times, descoperirea lui Sommer şi studiul biologilor italieni au rămas strict în mediul academic şi deşi poate oamenii de ştiinţă s-ar fi aşteptat ca omul să aloce resurse colosale pentru extinderii cercetărilor, o dată ce vor afla de existenţa “nemuririi”, acest lucru nu s-a întâmplat. Nici companiile farmaceutice, nici guvernele nu au fost interesate de nemurire sau de procesul de întinerire.

Acum se ştie mai mult decât în urmă cu 15 ani despre procesul de întinerire al Turritopsis dohrnii, şi anume că el este determinat de stresul mediului înconjurator sau de o agresiune fizică asupra ei. În timpul transformării, celulele corpului îşi schimba funcţia, spre exemplu o celulă nervoasă se poate transforma într-o celulă a pielii (fenomenul este întalnit şi la om, în cazul celulelor stem).

În timp, aceste muduze şi-au extins mult aria de răspândire şi pot fi întâlnite atât în Mediterana, cât şi pe coastele statelor Panama, Spania, în Florida sau în Japonia.