Dr. Cobuz: Cunoașterea medicală și diagnosticul

„Omul nu este decât ceea ce știe” Fr. Bacon „Cogitationes de scienta hamana” (1605). Criteriul de apreciere a omului pe care părintele materialismului englez îl formulează în cugetarea de mai sus nu este altceva decât un omagiu adus cunoașterii. Sub acest aspect, oamenii generațiilor de astăzi sunt mai valoroși decât cei din generațiile trecute. Ei știu infinit mai mult. Dar cunoștințele lor nu mai au caracterul universal care constituia nimbul enciclopediștilor de altădată. În prezent, se merge în mod implacabil spre specializare, volumul informațiilor crește într-un ritm prodigios, iar sub povara datelor particulare omul riscă să își piardă echilibrul.

Pregătirea profesională singură nu poate însă duce decât la un orizont limitat, care nu este în măsură să satisfacă cerințele pe care societatea actuală le formulează la adresa tuturor membrilor săi. Cunoașterea medicală se bazează pe experiența practică a medicilor de pretutindeni și din toate vremurile. Dar practica constituie și scopul cunoașterii. Împreună cu teoria, formează o unitate dialectică. Cunoașterea este latura teoretică a activității medicale și este reprezentată în activitatea de spital prin patologie. Ea se bazează pe practică, care este activitatea la patul bolnavului. Teoria promovează practica, care, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea teoriei.

În medicină, teoria fără practică este tot atât de periculoasă ca și ignoranța sau empirismul, adică practică fără bază teoretică. Din acest punct de vedere poate fi citat Goethe, care spune: „Nimic nu este mai înspăimântător decât ignoranța în acțiune”. În evoluția unui medic, posibilitățile de a face un diagnostic exact cresc pe măsură ce el acumulează experiență și își îmbogățește cunoștințele. Cu alte cuvinte, pe măsură ce își dezvoltă simțul clinic, care rămâne baza practicii medicale.

În activitatea sa de toate zilele, medicul este expus la tot pasul să facă greșeli. Nicăieri însă riscul nu este atât de mare ca în materie de diagnostic. În medicina hipocratică, principala latură a activității medicale era prognosticul. Cunoștințele privind bolile erau sumare, iar posibilitățile terapeutice minime. Nu puteau fi identificate decât unele boli externe, cum sunt leziunile traumatice sau unele infecții. Cât despre tratament, se considera că cel mai important lucru era să nu se împiedice acțiunea binefăcătoare a naturii. Astfel, riscul de a greși în definirea bolii sau în materie de terapeutică era relativ mic. Dar medicul trebuia să formuleze un prognostic și în acest domeniu ocaziile de a greși erau frecvente, iar greșelile mai penibile pentru medic, deoarece toată lumea era în măsură să le aprecieze. „În medicină acela merită să fie lăudat care face mai puține greșeli”, spunea Hipocrate, referindu-se la prognostic. Odată cu dezvoltarea clinicii, posibilitățile de a greși în materie de diagnostic au devenit mult mai frecvente. Cunoașterea medicală a făcut progrese mari, datorită confruntării anatomo-clinice. Au fost identificate numeroase boli, cauzele lor au ajuns să fie bine cunoscute. Dar, recunoașterea bolilor se baza mai mult pe simțuri, pe spiritul de observație al clinicianului. De aceea greșelile de diagnostic păreau ca ceva obișnuit. Astăzi, riscul de a greși în materie de diagnostic este mult mai mic, din cauza marilor posibilități de explorare pe care ni le oferă medicina modernă. Dar acest risc continuă să existe, în ciuda aparaturii, și va continua să existe, dacă nu mai mult, cel puțin în etapele inițiale ale cercetării bolnavului. De aceea, analiza greșelilor de diagnostic va fi mereu actuală.

În ceea ce privește modalitățile de verificare a diagnosticului, există astăzi multiple posibilități. Un diagnostic poate fi confirmat sau infirmat printr-un examen de laborator. Acesta reprezintă unul dintre cele mai simple mijloace de a controla justețea diagnosticului, cu atât mai mult cu cât rezultatul poate fi obținut uneori în decurs de câteva ore. Un alt mijloc de confirmare îl reprezintă reexaminarea bolnavului la un eșalon superior: dispensar, policlinică, spital. și în aceste condiții rectificarea diagnosticului poate fi obținută imediat. În alte cazuri, când bolnavul rămâne sub supravegherea aceluiași medic, justețea diagnosticului poate fi apreciată prin evoluția bolii, prin rezultatele terapeuticei instituite. Dar o asemenea verificare necesită timp.

În medicină, ca și în artă, drumul spre culmile realizării duce întotdeauna prin îndelungată ucenicie, pentru că n-a existat vreodată un geniu care să facă abstracție de cuceririle marilor înaintași. Atât profesiunea medicală, cât și creația artistică presupune, pe lângă talent, un studiu îndelungat, o preocupare permanentă și aprofundată.

Dr. Claudiu COBUZ

Medic primar diabet zaharat, nutriție și boli metabolice, Doctor în științe medicale, Lector Universitar