Patru ani de lagăr în Siberia. La 93 de ani, veteranul Octavian Tebrean povesteşte prin ce a trecut în perioada în care a fost prizonier la ruşi

Octavian Tebrean este unicul supraveţuitor al războiului din satul Deia, comuna Frumosu, restul, patru la număr, s-au stins din viaţă în anii ce-au trecut. Drumul spre Rusia a durat 18 zile, “în care ne topeam de sete că nu ne dădeau apă şi pe deasupra, făceau şi în batjocoră, ne dădeau să mâncăm peşte sărat”, povesteşte bătrânul. Soldaţii români trimişi în Siberia au fost puşi să muncească pentru un polonic de mâncare. “Mă rugam la Dumnezeu să ajung sănătos acasă să mănânc mămăligă goală, dar să mă satur”, îşi aminteşte, cu lacrimi în ochi, veteranul

Octavian Tebrean s-a născut în satul Deia, din comuna Frumosu, la 23 ianuarie 1922. Mama sa prăpădindu-se când avea 14 ani, iar tatăl a murit şi el când acesta era în lagăr. In prezent, Octavian este unicul supraveţuitor al războiului din satul Deia, restul, patru la număr, s-au stins din viaţă în anii ce-au trecut.
La doar 21 de ani, la 1 aprilie 1943, Octavian a fost înrolat în Armata Română, în unitatea 12 Artilerie, unde a învăţat să tragă cu arma, a făcut instrucţie şi a stat departe de satul lui cel dintre munţi. La nici un an distanţă, în martie 1944, a fost trimis pe front pentru apărarea ţării unde a luptat pentru interesele României până la 23 august 1944, an în care s-a încheiat Armistiţiul între România şi Rusia. “Eram în retragere, bucuroşi că vom ajunge acasă, însă au venit ruşii, ne-au înconjurat şi ne-au dezarmat, iar apoi ne-au băgat în lagărele create în Iaşi, unde am stat până la sfârşitul lui septembrie ’44. Ne-au încărcat în vagoane, ca pe nişte animale, şi ne-au trimis în Siberia, în lagărele siberiene, unde am fost sclavi timp de patru ani. Drumul spre Rusia a durat 18 zile în care ne topeam de sete că nu ne dădeau apă şi pe deasupra, făceau şi în batjocoră, ne dădeau să mâncăm peşte sărat şi pesmet. Pe lângă cei peste 100 de soldaţi români din vagonul în care eram, călătoreau şi mii de păduchi de straie care ne dădeau mari bătăi de cap şi mâncărimi”, a povestit Octavian Tebrean.
Soldaţii români trimişi în Siberia, au fost puşi să muncescă “în folosul comunităţii ruse” pentru un polonic de mâncare. “Puneau acolo la un loc, varză murată, cartofi îngheţaţi, peşte, carne de oaie, că doar vedeam, şi ne dădea la fiecare câte un polonic, iar la felul doi ne dădeau “cir” ca la porci, tot un polonic. Mă gândeam la casă, mi-era dor de toate şi atât îmi doream: să dea Dumnezeu să ajung sănătos acasă să manânc mămăligă goală, dar să mă satur!”, a relatat, cu lacrimi în ochi, veteranul Octavian.

Până în 1945, la încheierea războiului, ruşii îi puneau pe soldaţii români să muncească în fabrici de armament, de tancuri şi în uzine, ulterior, munca s-a diversificat, soldaţii români muncind şi la câmp. “Ne-au pus să muncim cu unelte pe care nu le mai văzusem niciodată, însă am învăţat să le folosim de urgenţă, ruşii ne urmăreau la orice pas, erau santinele peste tot” susţine veteranul.
După ce Rusia nu mai avea nevoie de armament şi maşini de luptă, soldaţii munceau, după cum crede Octavian, pentru a plăti pagubele de război. Erau trimişi la munca câmpului, în mine de cărbune şi în diferite uzine, tot pentru aceeaşi mâncare.  Soldaţii români erau testaţi lunar de către medicii ruşi, iar cei slabi, chiar dacă nu erau bolnavi, erau trimişi în spital, unde îi băga la o “cură de îngrăşare” pentru a prinde noi forţe şi îi puneau din nou la muncă. Condiţiile erau grele, însă nu putea nimeni să fugă, cei ce încercau erau capturaţi şi trimişi înapoi în lagăr. “Mi-aduc aminte cum a fugit un soldat, nu s-a mai ştiut nimic de el vreo săptămână, însă a fost adus înapoi, l-au prins ruşii şi după ce i-au dat o corecţie l-au adus înapoi de unde a plecat”, a mai spus bătrânul Octavian.
După patru ani de prizonierat, soldaţii români au fost anunţaţi că vor fi repatriaţi, nu le venea să creadă deoarece au fost de foarte multe ori minţiţi în legătură cu asta. “Era o dimineaţă de octombrie, în ’48, eram la cules de varză pe un câmp din Siberia când a venit un rus călare şi ne-a spus: “Adunarea toată lumea! Plecaţi acasă!”, nu ne-a venit să credem, dar am văzut că insistă şi ne-am adunat. Ne-am întors în lagăr şi ne-am strâns puţinele lucruri ce le aveam şi am plecat, a doua zi, la tren. De data aceasta am călătorit doar 12 zile, iar condiţiile au fost mai bune, nu ne-a mai fost sete. După lunga călătorie am ajuns în gară la Focşani, de unde am fost trimişi fiecare la casa lui. In gară la Vama, comună vecină cu Frumosu, am ajuns în data de 26 octombrie 1948, în ziua Hramului Bisericii din Deia”, povesteşte bătrânul.
Insă necazurile nu aveau să se termine aici. Ajuns acasă, a aflat trista veste că tatăl lui s-a prăpădit în timp ce el se afla în Siberia, nu avea pe nimeni, nu avea nimic, tot ceea ce îi rămăsese era o căsuţă veche şi câteva haine prăfuite. “Am ajuns acasă şi nu era nimeni, nu mai era nimic… m-am dus la o vecină care m-a pus la masă şi care m-a ajutat să mă pun pe picioare”, a rostit bătrânul veteran, cu lacrimi în ochi.
La un an de la întoarcerea din lagăr, în 1949, s-a însurat cu Alexandra, femeie alături de care este şi astăzi. Impreună au muncit şi au modificat căsuţa părintească. Au avut trei copii, doi băieţi şi o fată: Niculae, Teodor şi Ioana. Din nefericire, Teodor s-a prăpădit la doar 34 de ani, lăsând în urmă doi copii mici, însă nici această cumpănă nu l-a pus la pământ pe Octavian, a ştiut că trebuie să meargă mai departe ca să îşi ajute nepoţii să ajungă oameni mari.
Bătrânul are cinci nepoţi şi doi strănepoţi cărora le povesteşte, din când în când,  “amintiri din război”. La 93 de ani, Octavian Tebrean încă se ţine pe picioare, singura problemă este că îl cam lasă vederea şi are nevoie în permanenţă de ghidare din partea soţiei. “Il ajut să se încalţe, să se îmbrace şi să mănânce, fac asta cu plăcere pentru că ştiu că şi el ar face-o pentru mine”, a spus Alexandra, soţia lui Octavian.
Singura lui dorinţă şi unica pe care o mai are este să-şi mai poată vedea odată nepoata, fiica Ioanei, care a crescut cu el şi care acum este în America. “Am rugat-o să vină acasă că nu vreau să mor fără să o mai strâng o dată în braţe”, a spus bătrânul printre lacrimi.  (Iulia-Greta NIGA)