82 de ani de la ocuparea samavolnică a Basarabiei și Bucovinei de către URSS

La 28 iunie 2022 s-au împlinit 82 de ani de la cedarea, răpirea şi înstrăinarea de Ţara–mamă a nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa și a Basarabiei. În acel fatidic an 1940, sovieticii intraseră cu bocancii într-un pământ care nu fusese al lor decât prin rapt sau incursiunea militară. Dar pentru cei care au mentalitate cotropitor imperialist nu a contat nedreptatea, ci doar pansarea unei vanități maladive și puternic rănită în 1918 când poporul român și-a găsit calea înfăptuirii unității. Puțin mai mult de două decenii i-a luat URSS să revină în Basarabia furată inițial la 1812 și pe care Imperiul Țarist nu o mai stăpânea de la finele lui 1917.

Comportamentul arbitrar și aberant în egală măsură nu s-a limitat doar la maniera revanșardă, ci a lărgit sfera de interes teritorial. Urmare a odiosului Pact Ribbentrop-Molotov din 1939, Germania se angaja că nu va protesta dacă URSS va întreprinde mijloacele de a recupera Basarabia. La 26 iunie 1940, în ziua în care intra în funcțiune armistițiul germano-francez care consfințea usturătoarea înfrângere a Franței, URSS transmite României un ultimatum: cedarea Basarabiei și … nordului Bucovinei. De fapt, tot mai mulți istorici invocă diverse surse documentare accesibile mai cu seamă în ultimile decenii, și arată că URSS ar fi cerut cu toată Bucovina și numai protestul german care își vedea periclitată vechea zonă de influență germană pe care o avea în contextul moștenirii monarhiei austro-ungare (la 1940 Austria deja făcea parte din cel de-al treilea Reich) a limitat în mod fabulous elanul cotropitor al URSS.

Consiliul de Coroană a fost convocat de regele Carol al II-lea care – conform unor recente documente – ar fi fost partizanul unui război cu Rusia, cerând doar garanții Germaniei că va tempera atacuri ale Bulgariei și Ungariei. Cum era de așteptat, nu a primit garanții de acest fel și nici membrii Consiliului de Coroană nu erau acei bărbați de stat dispuși să riște onoarea, viața șamd. Spre cinstea sa, marele istoric și om politic Nicolae Iorga a fost susținătorul unei lupte contra URSS. Primul Consiliu de Coroană s-a terminat indecis iar al doilea a înclinat balanța spre cedarea teritoriului cerut. Chiar dacă omul de încredere al regelui Carol al II-lea, Ernest Urdăreanu a fost printre cei care au votat pentru un război cu URSS, mesajul nu a fost receptat corespunzător de membrii Consiliului de Coroană.

Despre cei acre s-au opus și la al doilea Consiliu de Coroană utimatumului sovietic, Carol al II-lea scria: „Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.” Restul au fost pentru cedare. Din câte se pare, un rol important în luarea hotărârii l-a avut generalul Florea Țenescu, șeful Statului Major, care a arătat că România nu dispunea de forțele materiale pentru o rezistență militară de durată. Carol al II-lea avea să noteze ulterior: “Am ieșit din el (Consiliul de Coroană) amărât și dezgustat. Am avut un sentiment oribil astăzi, când mai mulți ofițeri au venit, după masă, să mă roage să cedez, căci astfel mergem la dezastru sigur”. Pe de altă parte, atitudinea curajoasă a lui Carol al II-lea nu a fost dublată de una eficientă de-a lungul vremii. Regelui și camarilei sale le-au fost imputate o serie de decizii care au condus treptat la sentimentul (sau situația) descrisă de generalul Florea Țenescu atunci când a trebuit să fie luată o decizie crucială pentru România: tocmai conducerea Armatei anunța că nu se poate conta pe … Armată. De altfel, nici pe politicienii nu se putea conta deoarece dictatură regală anihilase mare parte din ceea ce și așa în România interbelică era un fel de mimare a democrației pentru a cosmetiza un regim corupt.
Consecința acestei situații a fost că Administrația și Armata română cedează ultimatumului sovietic şi se retrag de pe teritoriile dintre Prut și Nistru ale României, din nordul Bucovinei, iar în ziua de 28 iunie 1940 primele unități militare sovietice pătrund în teritoriile supuse ultimatumului. Ba chiar și dincolo, dacă este să fim corecți până la capăt în privința Ținutului Herța care a fost ocupat deși trebuia să rămână în România. De-a lungul vremii s-au spus (sugerat) unele lucruri despre op așa numită lașitate a regelui Carol al II-lea, ceea ce însă nu este corect; probabil că lașitatea a fost unul din puținele lucruri care îi lipsea regelui. Insuficient, totuși, cum avea să se dovedească. S-a mai spus, de asemenea, că în mod rușinos s-au cedat teritorii fără a se trage un glonț. Desigur, este un reproș în manieră metaforică la absența unui conflict militar care să aibă ca rezultat acest demers. Totuși, spre onoarea noastră, câteva incidente armate au avut loc. Din păcate nu de proporții mari iar unul – la Herța – nu a avut ca rezultat menținerea acelui Ținut în granițele țării. Odată cu pătrunderea sovieticilor în Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herței începea ocuparea criminală de către armata sovietică a teritoriilor românești. Consecința a fost o politică de dezbinare: cea mai mare parte din sudul Basarabiei și o parte din nordul acesteia, precum și nordul Bucovinei și Ținutul Herței au fost înglobate forțat în așa numita Republică Socialistă Sovietică Ucraineană iar ceea ce a mai rămas din Basarabia împreună cu o parte din fosta Republică Autonomă Moldovenească (actuala Transnistrie) au format așa zisa Republică Socialistă Sovietică Moldovenească. Și cum un necaz nu vine niciodată singur, ultimatumul a adus cu sine un șir lung de abuzuri la adresa locuitorilor. (D.P.)