81 de ani de la al doilea masacru săvârșit de sovietici asupra românilor la Lunca Prutului

În noaptea din 6 spre 7 februarie anul 1941 a fost comis al doilea masacru de la Lunca Prutului de către ocupanții sovietici ai Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herței asupra românilor care erau sătui de „binefacerile” regimului criminal care a fost instaurat. Acest episod este considerat una dintre cele mai cumplite atrocități comise de soldații sovietici împotriva românilor care doreau să evadeze din Uniunea Sovietică în România, iar la originea acestui masacru comis de sovietici a stat Pactul Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939 între Germania nazistă și Uniunea Sovietică.

De tema persecuției sovietice, grupuri de români din Bucovina traversau noaptea peste gheața groasă care acoperise râul Prut în iarna anului 1941, încercând să ajungă în România. Unii reușeau să se refugieze la Rădăuți, alții erau interceptați de grănicerii sovietici și împușcați pe loc ori capturați și trimiși înapoi, unde îi aștepta condamnarea la moarte sau deportarea.

Conștienți de riscurile la care se expuneau, trecerea pe ascuns a frontierei era pentru mulți singura soluție de salvare din ghearele terorii. Cu această năzuință au pornit la drum la mijlocul lunii ianuarie 1941 circa 150 de localnici din satul Mahala, mergând pe jos circa 30 km până în apropiere de noua graniță româno-sovietică. Patrulele sovietice i-au descoperit însă și i-au mitraliat încât niciunul nu s-a întors ca să povestească celor rămași în sat. Avea să fie doar primul episod al masacrului din Lunca Prutului, pentru că tragedia urma să adauge încă mult sânge nevinovat pe malul râului.

În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, un grup compact de 400-600 de români din nordul Bucovinei, din satele Coteni, Boian, Plaiul Cosminului, Ceahor, Corovia, Mahala au încercat să treacă granița pe râul Prut înghețat. Când s-au apropiat de graniță majoritatea au fost uciși de mitralierele grănicerilor sovietici și aruncați în gropi comune aflate în apropierea râului. Doar 57 au reușit să scape și să treacă granița în România și au relatat tragedia. Alți 44 de fugari au fost prinși de trupele sovietice, iar 23 dintre ei au fost condamnați la moarte, ceilalți fiind condamnați la diferite pedepse cu închisoarea și trimiși în Siberia.

Ca și în cazul primului masacru de la Lunca Prutului, cele mai multe victime au fost din comuna Mahala, situată în partea de est a Cernăuților.

„Ce proporţii trebuia să atingă teroarea dezlănţuită de regimul totalitar comunist, ca după 10 zile, către frontiera instalată de sovietici la finele cireşarului istoric, să se îndrepte al doilea grup de oameni, îndrumaţi de Vasile Moldovan, secretarul Consiliului Sătesc Mahala, raionul Noua Suliţă? Înseamnă că locuitorii meleagurilor voievodale au băut paharul suferinţelor până la fund şi povara era atât de grea, încât răbdarea devenea insuportabilă. Persecuţiile nu mai aveau sfârşit. Dorul de libertate era atât de mare, încât nu-l putea opri nici moartea”, menționează Petru Grior în „Golgota Neamului Românesc”.

Teroarea instaurată de sovietici, dublată de dificultățile inerente din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale și de după aceasta au făcut imposibilă indentificarea cu precizie a numelor și numărului victimelor celui de-al doilea masacru. Asta mai ales că din Mahala au fost ridicate şi duse în Siberia sute de familii, considerate ostile acestui regim inuman, sute de locuitori din acest sat au stropit cu sângele lor zăpada din Lunca Prutului în iarna anului 1941, încercând să fugă în România, pentru a scăpa de teroarea bolşevică, instaurată în ţinut la sfârşitul lui cireşar 1940. Este adevărat că, în 1942, la cimitirul din Mahala au fost reînhumate creştineşte rămăşiţele pământeşti ale unor martiri care au putut fi identificați, dar iată că la mai bine de opt decenii de la masacru încă sunt date pe care urmașii celor uciși de ocupanți le mai caută.

„Fulgii cădeau ca nişte stele, luminând calea pământenilor, mânaţi de realitatea crudă a evenimentelor petrecute în ţinutul mioritic în primul an de dictatură bolşevică”, încearcă Petru Grior în „Golgota Neamului Românesc” să schițeze tabloul de iarnă și zbuciumul sufletesc al celor care au căzut sau care au avut ulterior de suferit de pe urma acelor evenimente.

Nu se știe clar câți au scăpat din măcel, însă dacă se acceptă că în primul masacru de la Lunca Prutului (final de lună ianuarie a lui 1941) au pierit în jur de o sută de români nevinovați, în cazul celui de-al doilea masacru se estimează că între 400 și 600 de români au fost uciși de grănicerii sovietici.

Întru comemorarea fiilor şi fiicelor satului, care au murit în Lunca Prutului în floarea vârstei, la cimitirul din Mahala, în fiecare an, la început de februarie, are loc mitingul de doliu, organizat de autorităţile locale. „Cei căzuţi sunt aruncaţi în patru gropi comune, rămânând să-şi doarmă somnul veşnic în Lunca Prutului şi în Valea Plângerii, unde se nasc legendele şi cântă doinele, unde plâng izvoarele şi se întâlnesc anotimpurile, unde se adună dorurile şi se eternizează clipele. Aici visează părinţii şi freamătă glia strămoşească. În anul 1942, când în ţinut activau organele administrative româneşti, au fost întreprinse acţiuni de deshumare a martirilor. Sunt scoase rămăşiţele pământeşti ale osândiţilor numai dintr-o groapă comună, fiindcă celelalte trei erau înnămolite. Osemintele celor deshumaţi vor fi aduse în satul Mahala din raionul Noua Suliţă şi înmormântaţi creştineşte. Aici ei s-au născut şi de aici au trecut în nemurire”, menționează Petru Grior în „Golgota Neamului Românesc”. (D.P.)