Monitorizarea continuă a glicemiei în diabetul zaharat

Insulina reprezintă unul dintre medicamentele cele mai importante şi mai puternice pe care le utilizăm, dar prezintă unul dintre cele mai variabile răspunsuri la nivel individual. Orice pacient insulinotratat va spune la un moment dat că s-a săturat să fie un pancreas surogat. În aceste condiţii, dispozitivele de monitorizare glicemică au fost concepute pentru a uşura viaţa acestor pacienţi. În comparaţie cu monitorizarea glicemică convenţională, definită prin efectuarea de 3 sau 4 autodeterminări zilnice, monitorizarea continuă asigură informaţii mult mai complete în ceea ce priveşte nivelul glicemic zilnic. În plus, pot fi estimate anumite tendinţe ale profilului glicemic ceea ce, în final, duce la identificarea şi chiar prevenirea episoadelor de hipo- sau hiperglicemie, obţinându-se astfel un control glicemic optim, scopul întregii echipe de îngrijire a persoanei cu diabet zaharat.

După descoperirea insulinei acum aproape 90 de ani, Elliot Joslin a descris primul caz de monitorizare glicemică la domiciliu – pacientului i s-a cerut să evalueze cantitativ glicozuria cu ajutorul unor teste biochimice urinare, zilnic. Primul aparat de testare a glicemiei capilare, denumit Reflomat, a apărut în 1974. Pe parcursul următoarelor două decade de timp au fost făcute numeroase progrese în ceea ce priveşte greutatea şi mărimea acestor aparate, timpul necesar afişării rezultatelor precum şi cantitatea de sânge necesară care a fost din ce în ce mai redusă. Introducerea automonitorizării glicemice în managementul diabetului zaharat în anii ’70 a revoluţionat planul terapeutic al acestor pacienţi. Cu toate aceste progrese existau însă unele dezavantaje, ca de exemplu faptul că această monitorizare era totuşi discontinuă şi că, de cele mai multe ori, episoade hipo- sau hiperglicemice sunt pierdute din vedere, nefiind obiectivate nici măcar cu creşterea frecvenţei testărilor.
Dispozitivele curente de monitorizare glicemică continuă măsoară valoarea glicemică la nivelul ţesutului subcutanat, ceea ce presupune implantarea unui senzor glicemic la acest nivel, fie abdominal fie la nivelul braţului. Această tehnologie este considerată minim invazivă, deoarece compromite bariera cutanată, dar nu necesită puncţionarea unui vas. Rezultatele sunt disponibile pacientului fie ulterior, cu analiza retrospectivă a datelor, fie în timp real. Dispozitivele ce afişează valorile glicemice în timpi reali sunt chiar mai eficiente, deoarece o valoare glicemică normală, de 100 mg/dl dar care este în creştere rapidă va necesita altă sancţiune terapeutică decât una de 100 mg/dl dar care se află în scădere rapidă. Unele modele sunt prevăzute cu o alarmă sonoră care se declanşează ori de câte ori nivelul glicemiei scade sub valoarea setată. Dispozitivul este alcătuit din 4 componente separate: monitorul pentru glucoză de mărimea unui pager, la nivelul căruia vor fi stocate datele obţinute de la nivelul senzorului glicemic; sisteme de comunicaţie ce asigură o transmisie continuă a semnalelor electronice de la nivelul senzorului glicemic la monitor; senzorul steril pentru glucoză reprezentat de un electrod ce conţine o enzimă specială – glucozoxidază; dispozitivul de comunicare cu computerul ce permite descărcarea datelor într-un program computerizat, care le va analiza şi va forma grafice cu ajutorului unui program specific. Intervalul de măsurare este cuprins între 40 – 400 mg/dl (2,2-22mmol/l). Senzorul glicemic este individual şi poate fi purtat între 3 şi 7 zile. Concentraţia glucozei este măsurată la fiecare 10 secunde şi memorată la fiecare 5 minute, asigurându-se astfel până la 288 măsurători zilnic.
Sistemele de monitorizare glicemică continuă sunt utilizate în scopul documentării incidenţei şi magnitudinii hipoglicemiilor în cazul adulţilor şi copiilor cu diabet zaharat, femeilor însărcinate diagnosticate cu diabet, copiilor diagnosticaţi cu afecţiuni metabolice congenitale (ex. afecţiuni legate de depozitele de glicogen). În mod similar, aceste tehnologii au fost utilizate pentru documentarea hiperglicemiilor la pacienţii cu DZ tip 1 purtători de pompă de insulină sau trataţi cu schemele clasice, femei însărcinate cu sau fără diabet, pacienţi cu gastropareză diabetică sau fibroză chistică, pacienţi cu diabet zaharat tip 1 sau 2 aflaţi în program de dializă. Cel mai important avantaj al utilizării sistemelor de monitorizare glicemică continuă este, de fapt, facilitarea ajustării schemei terapeutice în scopul optimizării controlului glicemic.
Este o tehnologie nouă, imperfectă şi, într-o oarecare măsură, împovărătoare, dar, cu toate acestea, este destinată să ajute persoana cu diabet zaharat să ducă o viaţă mai bună. În viitor, poate că va duce la noi progrese în domeniul pancreasului artificial, adică sisteme complexe ce vor fi capabile să gestioneze şi să coordoneze pompele de administrare a insulinei cu monitorizarea glicemică, astfel încât misiunea grea a administrării insulinei va deveni de domeniul trecutului.

 Dr. Claudiu Cobuz – Medic specialist diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, Doctor în ştiinţe medicale. Email: [email protected]