Huidu nu-si aminteste nimic de la accidentul din 29 decembrie pana pe 16 ianuarie

La aproape jumătate de an de la accidentul de schi din Austria, Şerban Huidu şi-a revenit, pas cu pas, la viaţa normală. Şi chiar dacă nu e 100% recuperat, chiar dacă încă vorbeşte mai greu decât îi trec ideile prin cap, îndrăgitul “Cârcotaş” este, din nou, el însuşi. La o salată şi un pahar de apă plată cu lămâie, Huidu a acceptat să vorbească cu reporterul Libertatea despre accident şi despre efectele lui.
– Deci, în comă fiind, n-ai văzut nici o lumină albă şi strălucitoare ori vreun tunel oranj, ca Nichita?
– Nu! Te dezamăgesc, dar nu-ţi pot confirma că “dincolo” ar fi ceva. Sunt nepot de preot, am cântat în strană, cred că Dumnezeu e lângă noi, aproape, în toate, dar nu-ţi pot spune că Raiul există. Cel puţin la mine a fost doar un imens somn negru, fără vise. Acum, dacacă îţi vorbesc rar, calm, n-am nici o problemă, doar dacă vreau să vorbesc repede se mai încurcă treaba. Afazie se numeşte asta pe care-o am eu acum. Adică vorbesc ceva mai greu decât gândesc, de fapt. Dar fac exerciţii de dicţie şi de kinetoterapie 2-3 ore, zilnic.
– Chiar era să dai peste copiii ăia sau a fost doar varianta pentru presă?
– (râde iar) Mă omori! Chestia e că, de fapt, nu-mi mai amintesc nimic din întâmplarea aia. Ultima imagine e din teleschi, când urcam spre pârtie, în acea zi de 29 decembrie. Apoi, ajung brusc în 16 ianuarie, când mi-am revenit în simţiri. Între ele, nu mai ştiu nimic. Blank, blackout, vid. Dar ştiu că erau copii, da, pe care i-am evitat şi m-am buşit de copacul ăla, că au fost martori la accident. Şi era o pârtie “albastră”, adică pentru începători. Pe alta, cu grad mai mare de dificultate, la viteză mai mare, cine ştie cum ar fi fost.
– Şi unde te-ai lovit, de fapt?
– Uite aici a fost lovitura (îmi arată pometul drept). Am avut mare noroc că purtam un echipament bun şi o cască performantă. Eram singurul din grupul de 11 prieteni cu care eram pe pistă care avea cască.
– Dacă aveai accidentul ăla aici, în România, cum ar fi fost?
– Acum vorbeai singur, cu canapeaua asta. N-am nimic cu sistemul medical românesc, dar nu poţi contesta diferenţele. Mai ales când e vorba de lovituri la cap. Păi, eu n-am fost operat, de fapt. Medicii au avut răbdare să vadă cum evoluează totul. La noi, cred că mă trepanau din secunda unu.
– Băieţii tăi (n.r. – Rareş, 4 ani, şi Mircea, 2 ani) ce au zis?
– Sunt încă prea mici să înţeleagă. Pentru ei, “tata a avut o buba la picior”. Dar când mi-am revenit din comă, prima mea întrebare a fost: “Ce fac copiii?”. M-a întărit extraordinar gândul la ei.
– Crezi că toată lumea s-a bucurat că ai scăpat cu viaţă?
– (râde) Sunt convins că nu. Dar chiar şi duşmanii ori adversarii cred că au regretat accidentul. Uite, lui Mircea Badea: oricât nu pricepe el că se poate să faci televiziune şi altfel decât să- ţi spună un “nene” ce şi cum să zici, ştiu că i-a părut sincer rău de accidentul meu.