HOMO VALACHUS Niste tipologii

5/01/11 ora:4:37pm

Românul american – ca oricare membru al oric\rei diaspore – r\mîne, în esen]\, un exilat [i sufer\, prin urmare, de toate automatismele comportamentale ale acestei categorii: sensibilitate excesiv\, grefat\ pe suspiciune, mania persecu]iei, vag\ ostilitate [i rigiditate fa]\ de ]ara de origine, complex obscur de marginalizare.

Sînt bîntuit, în ultima vreme, de un gînd periculos. Acela de a scrie ceva amplu [i consistent despre tipologia românului american. Pericolul vine din trei direc]ii principale. Mai întîi, nu exist\ un tipar omogen al românit\]ii în Lumea Nou\. Homo valachus este, peste Ocean – ca [i în ]ar\ de altfel -, tot atît de variat precum americanitatea îns\[i. El tr\ie[te prin grila identit\]ii personale [i foarte pu]in în postur\ de comunitate. Apoi, observa]iile mele mentaliste se întemeiaz\ pe o experien]\ destul de îndep\rtat\ cronologic (de aproape cincisprezece ani), cînd marea majoritate a românilor americani provenea din rîndurile refugia]ilor politic de dinainte de 89, indivizi cu un profil psihologic indiscutabil diferit de cel al tinerilor studio[i sau muncitori care au invadat sistemul yankeu în ultimul deceniu. În sfîr[it, românul american – ca oricare membru al oric\rei diaspore – r\mîne, în esen]\, un exilat [i sufer\, prin urmare, de toate automatismele comportamentale ale acestei categorii: sensibilitate excesiv\, grefat\ pe suspiciune, mania persecu]iei, vag\ ostilitate [i rigiditate fa]\ de ]ara de origine, complex obscur de marginalizare. Un studiu tipologic i-ar putea exacerba pornirea spre alienare. Ca atare, am ajuns s\ amîn nepermis de mult amintita întreprindere. Îmi citesc [i recitesc – din 1995 încoace -, la începutul fiec\rui an, “fi[ele de caz” pe care le-am alc\tuit în Arizona [i Texas, f\r\ a m\ hot\rî totu[i s\ le dau un con]inut analitic mai solid. La începutul lui 2011, cîteva astfel de “fi[e” mi-au re]inut, iat\, aten]ia, trezindu-mi totodat\ mici nostalgii hibernale. Este vorba despre “cazurile” avocatului V., doctorului B., zidarului G., liber-profesionistului N. [i profesoarei L. Toate m-au impresionat în felul lor, determinîndu-m\ s\ le acord entries în dosarul tipologiilor, pe care îl voi folosi, sper, în cele din urm\.

Pe V. l-am b\nuit de disperare, de[i el, cel pu]in în conversa]ia direct\, nu o transmitea în mod nemijlocit. Se afla între dou\ vîrste [i venea din Timi[oara. Dup\ spusele proprii, fusese avocat în ]ar\ [i, în 1990, cu ajutorul unui prieten care i-a f\cut chemare, a sosit în State, împreun\ cu so]ia [i cei doi copii. Aveau vize de turi[ti, dar erau hot\rî]i s\ nu se mai întoarc\. Au încercat mai întîi varianta azilului politic. Nu a mers [i atunci au aspirat la ob]inerea unor vize de munc\. Nici aici n-au avut prea mult succes [i, de aceea, au fost nevoi]i s\ se mul]umeasc\ doar cu prelungirea vizelor turistice. Dup\ aproape un an de munc\ la negru, umilin]e [i nesiguran]\, so]ia – exasperat\ – i-a spus lui V. c\ se întoarce în România cu copiii. Avocatul, îndîrjit în efortul s\u de americanizare, a acceptat varianta ca pe o solu]ie temporar\, dar, ulterior, a trebuit s\ semneze ni[te (neprev\zute) acte de divor], sosite, prin po[ta rapid\, tocmai de la Timi[oara. L-am cunoscut fugitiv pe V., la sfîr[itul unei slujbe de duminic\ (la Biserica Ortodox\ American\ din Tucson), cînd preotul, David Barr, ne-a f\cut, jovial, cuno[tin]\. V. a insistat s\ ie[im într-o sear\ la un film. Am v\zut împreun\ The Fugitive, cu Harrison Ford. Din p\cate, eu [i so]ia mea nu am putut savura [i bunul obicei american de a ne lua (din banii no[tri, bineîn]eles) pop corn [i coca-cola în sala de vizionare. Lui V. i s-a p\rut o cheltuial\ indecent\ [i ne-a interzis cu des\vîr[ire s\ o facem. La ie[ire, l-am rugat s\ m\ a[tepte o secund\ pîn\ voi cump\ra o baghet\ fran]uzeasc\ de la cocheta boulangerie din col]ul teatrului cinematografic. “Pîinee!!!”, a zbierat V. inuman. “Mînca]i pîinee! Incredibil! Cost\ 4.99 dolari bucata! Exist\ cartofi, pentru Dumnezeu, la 99 de cen]i punga, care înlocuiesc excelent pîinea. Unii mai sînt putrezi, într-adev\r, dar, cur\]a]i bine, nici nu observi”. I-am cerut lui V. num\rul de telefon [i i-am promis c\-l voi c\uta cît de curînd pentru a ne continua escapadele nocturne.

G. mi-a intrat abrupt în via]\, tot prin intermediul p\rintelui David. De Pa[ti, în zorii unei zile minunate de mai, dup\ slujba de Înviere, s-au apropiat de mine doi tineri exotici, cu aer hippie, inadecva]i vestimentar pentru locul respectiv. El avea barb\ [i plete [i purta un tricou rupt. Ea se ascundea sub o p\l\rie de soare larg\. Îmbr\case un sarafan de var\, asortat cu bocanci de alpinist. De um\rul lui atîrna un sac soios de unde zîmbea, cu gur\ [tirb\, un bebelu[ simpatic. “Salut, b\trîne, eu sînt G.”, m-a abordat b\rbatul. “Vin din Piatra Neam] [i lucrez zidar prin zon\. M\ gîndeam, dac-ai fi de acord, s-o punem de-o cum\trie. Îl botez\m pe \sta micu’ [i n-avem na[”. “OK”, am r\spuns cu jum\tate de gur\, “dar – [tii probabil – c\ eu m\ voi întoarce curînd în România. Deci ar fi o cum\trie de form\”. “Hm”, a morm\it G. descump\nit. “Asta nu mi-a spus p\rintele… Eu în România nu pot veni c-am dezertat din armat\ [i m\ caut\ potera, iar pe nevast\-mea (sîrboaic\, n.m.) n-o place maic\-mea. Ei, oricum (se lumin\ el brusc), hai s\ mergem într-o noapte în de[ert s\ d\m gata o sticl\ de t\rie, la lumina lunii, printre cactu[i…”. “Indubitabil”, i-am r\spuns, “las\-mi num\rul de telefon [i te caut eu s\-]i spun cînd”.

Pe liber-profesionistul N. nu l-am întîlnit practic niciodat\. M-a sunat într-o sear\ acas\, zicîndu-mi c\ îmi avea num\rul de la directoarea bibliotecii universitare (biata Gloria, ca [i Father David, credea c\ m\ aflu într-o continu\ goan\ dup\ români!) pentru care lucrase cîndva ca gr\dinar. “M-am gîndit c\ ai vrea s\ ne cunoa[tem”, mi-a precizat N. “Da, da…”, am replicat eu neconvins. “Eu sînt refugiat din 88. Am suferit mult pîn\ s\ ajung în America”. “Da? De ce?”, am interogat din reflex. “Am stat în lag\r doi ani, în Grecia. Am muncit la portocale. Mare chin! Am strîns 5000 de dolari [i am venit aici cu banii ascun[i. De frica albanezilor…”. “Z\u?!”, am exclamat cu inocen]\. “{i unde i-ai ascuns?”. “Cum unde? În fund…”. “Poftim?”, am strigat cu surprindere. “În  anus, frate, ce, n-ai auzit de metoda corsican\?”. Nu, nu auzisem. “Acum lucrez vara la Las Vegas. Îmi asigur traiul peste iarn\”. Am fost tentat s\-l întreb prin ce metod\ î[i aducea banii din Nevada în Arizona, îns\ m-am ab]inut. “Auzi”, a întrebat deodat\ N., “tu nu vrei ni[te gagici? Am ni[te mar]afoaice din Kansas, la 50 de dolari ora. Chilipir curat!”. “Neîndoios!”, am articulat f\r\ s\ ezit. “Num\rul de telefon [i te contactez eu!”.

Despre doctorul B. [i profesoara L. ce s\ mai adaug? Primul (devenit asistent medical în SUA) ura România cu fervoare, considerînd c\ nu-[i mai putea reveni vreodat\ din comunism. Cînd a aflat c\ Senatul american a aprobat reacordarea clauzei “lui Iliescu”, B. a men]ionat c\ “î[i bag\ picioarele” în to]i democra]ii, “în frunte cu Bill Clinton”, în a c\rui charism\ crezuse, în 1992, “ca un bou”. L. locuia în rulot\, la marginea ora[ului, [i spera c\ va reu[i, într-o zi, s\-[i fac\ doctoratul la o universitate serioas\ din America. Pîn\ atunci, mînca o dat\ pe zi [i avea rela]ii întîmpl\toare cu diver[i “ruloti[ti”. La desp\r]ire, le-am promis [i lor c\ voi suna negre[it. (Codrin Liviu CU}ITARU)