Saturday , April 20 2024

Un an fara Marin Mincu

Lipsa omului Marin Mincu o resimt nu numai cei apropia]i, ci, am avut bucuria s\ o constat, foarte mul]i scriitori, mai tineri sau mai maturi, care au v\zut în el o con[tiin]\ critic\ [i o verticalitate incomod\, care f\cea bine vie]ii noastre literare.

P`n\ acum c`]iva ani m\ credeam nemuritor. Pe mine [i pe cei apropia]i. Moartea p\rea o tem\ literar\, o abstrac]iune incapabil\ s\ se manifeste în concretul în care aveam impresia c\ tr\iesc protejat. Afi[am, din cauza asta, un optimist tembel, superficial, cinic. Ultimii ani îns\ m-au înv\]at cu asupra de m\sur\ c\ despre orice se poate r`de, dar despre moarte nu. Acum cinci ani a murit Emil Iordache, acum trei ani [i jum\tate tat\l meu, anul trecut Marin Mincu. Cumva, dispari]ia brusc\ [i [ocant\ a lui Emil Iordache m-a înghe]at, pentru c\ aveam presentimentul c\ ea anun]\ fuga dincolo, de neconceput, care, de fapt, mi se pare ireal\ [i acum, mai ales în nop]ile f\r\ somn, a tat\lui meu; în ultimii ani, de Marin Mincu m\ lega o prietenie care încerca s\ compenseze (de[i sigur c\ nu avea cum, orice ruptur\ de acest gen fiind ireparabil\) aceste pierderi. Sigur c\ s`nt patetic [i poate chiar pu]in caraghios, dar simt nevoia s\ repet c`teva cli[ee pline de adev\r: odat\ cu oamenii de care e[ti legat, moare [i o parte din tine; odat\ cu moartea lor, leg\tura care v\ unise nu se rupe, ci se cristalizeaz\ în forme crude; odat\ cu trecerea timpului, durerea nu dispare, ci doar amor]e[te, hiberneaz\, mereu gata s\ ias\ la suprafa]\.

{i totu[i, dincolo de toate aceste [ocuri, pot s\ spun c\ este [i va fi pentru mine un mare noroc c\ am avut parte de prietenia unor astfel de oameni. Nu am s\ stau acum, la un an de la at`t de brusca trecere dincolo a lui Marin Mincu, s\ scriu despre c`t de mare scriitor a fost el [i despre c`te a f\cut pentru literatura t`n\r\ sau mai ales pentru literatura român\ în cei 20 de ani de profesorat în Italia. Am mai scris despre toate astea [i o s\ am ocazia s\ mai scriu, sistematic, într-o carte pe care o socotesc o datorie de onoare. Problema mea este c\, în timp ce zecile de c\r]i semnate de Marin Mincu mi-au r\mas în rafturi, absen]a omului m\ apas\. De c`nd a murit, din seara în care a plecat la jurnalul TVR Cultural, unde a suferit acel atac cerebral sau ce o fi fost, c`nd m-a sunat [i p\rea extrem de vioi [i de… el însu[i, telefonul meu fix a mai sunat de maximum 3-4 ori. Nici nu [tiu de ce-l mai ]in.

Pe Marin Mincu îl admiram cintindu-i c\r]ile înc\ de pe c`nd eram elev la liceu. În Constan]a se ducea atunci în presa aservit\ o campanie jegoas\ împotriva sa, cel care, totu[i, ctitorise Universitatea „Ovidius”, o botezase, îi construise sediul cel nou, îl adusese pe Umberto Eco [i-i acordase titlul de Doctor Honoris Causa, ca un act de girare, de acreditare cultural\ a institu]iei. I se construia imaginea unui nebun, i se batjocorea opera italin\, i se nega, în genere, orice pricepere de c\tre ni[te ilu[tri anonimi trezi]i, peste noapte, universitari. Totul a culminat cu îndep\rtarea sa temporar\ de la catedr\. Înainte de asta, am fost la c`teva cursuri ]inute de el [i mi s-a p\rut de o arogan]\ cuceritoare. De[i d\dea mereu impresia c\ abia î[i re]ine un z`mbet ironic, se putea ghici o anumit\ timiditate dincolo de morga academic\ pe care [i-o compunea. De atunci am primul autograf de la el, pe un volum intitulat Repere. I l-am ar\tat peste mai bine de 10 ani [i ne-am amuzat împreun\. Era semnat cu formula: „Cun prietenie tomitan\”. Cu toate c\ nu se considera const\n]ean nici în ruptul capului.

C`nd ne-am cunoscut am avut senza]ia c\ e un om cu care pot comunica deschis, direct, b\rb\te[te, f\r\ efortul de a face figura]ia obi[nuit\. El m-a abordat, dup\ ce citise un articol în care îl numeam „ginga[ ca un buldozer”. Avea mult umor, indiferent de ce spun unii [i al]ii, [i i-a pl\cut. Nici eu nu [tiu cum, s-a închegat o rela]ie care u[or-u[or a evoluat spre un stadiu pe care nu m\ feresc s\-l numesc prietenie adev\rat\. Tocmai de aceea, cel mai mult îmi lipse[te omul Marin Mincu, cel de o generozitate pe care rar am mai înt`lnit-o în lumea egoist\ a scriitorilor. Am vorbit, vreme de vreo 4-5 ani, m\car de 2-3 ori pe s\pt\m`n\ la telefn. Suna la orice or\, la 7 diminea]a, lu`ndu-m\ direct: „Ce faci, domnule, dormi?” sau la 11:30 noaptea, intr`nd direct în subiect: „Ai v\zut?”. „Ce s\ v\d?”. „E clar, nu [tii, nu ai v\zut”. Îmi citea texte la telefon, comentam toat\ presa cultural\, f\r\ s\ cobor`m niciodat\ la nivel de b`rf\ m\runt\. C`nd so]ia mea era în spital, a[tept`nd s\ nasc\, iar eu m\ înv`rteam bezmetic prin cas\, m\ suna de 3-4 ori pe zi [i m\ ]inea de vorb\; dup\ aceea mi-a spus c\ inten]ionat o f\cea, c\ m\ sim]ise agitat [i nesigur pe mine.

De c`teva ori l-am adus în fa]a studen]ilor [i asta era cea mai mare satisfac]ie a sa: îl interesau aceste înt`lniri mai mult dec`ât orice alte posibile evenimente din Ia[i.

De c`te ori ajungeam în Constan]a, mergeam la el acas\, de unde fugeam obligatoriu la „On plonge”, unde m`ncam de fiecare dat\ aceala[i lucru: saramur\ de chefal, stropit\ cu o Fr`ncu[\ de Cotnari. Treceau astfel ore bune, f\r\ s\ le simt. Am avut foarte multe de înv\]at de la Marin Mincu [i nu doar lucruri legate de literatur\. Cu toate c\, firesc, despre asta discutam mai mereu. Rar am mai înt`lnit un om care s\(-[i) tr\iasc\ cu at`ta pasiune literatura. Mergea p`n\ acolo înc`t î[i transforma c\r]ile în experimente existen]iale: vede]i, de pild\ cele 4 volume din romanul Intermezzo sau c\r]ile de poezie Cum mi-am înscenat un accident de ma[in\ [i Pacient la spitalul Fundeni.

În mod straniu, în ultimul an parc\ era gr\bit ba s\-[i alc\tuiasc\ o edi]ie definitiv\ a poeziilor, ba s\ duc\ la bun sf`r[it Cvasitratatul de/spre literatur\, o carte-bilan]. Mi-a dat pe m`n\ o carte intualt\ Polemos, pe care ezita dac\ s\ o publice sau nu; în cele din urm\, a hot\r`t c\ e mai bine s\ o public eu dup\ ce el nu va mai fi: „Trebuie s\ mai l\sam [i ceva în urm\, nu, c\ altfel ne uit\ \[tia…”. În vara anului trecut, ne-am înt`lnit în Constan]a [i am avut o discu]ie pe care nu am cum s-o deconspir, dar din care reie[ea clar c\ inten]ioneaz\ s\-[i aranjeze lucrurile în perspectiva unui exit parc\ presim]it. Mi s-a p\rut ciudat [i cred c\ am reac]ionat cam superficial.

În fine, nu cred c\ se leag\ ce am scris p`n\ aici. Nici nu conteaz\. Am s\ povestesc alt\dat\ unele înt`mpl\ri extrem de elocvente cu [i despre Marin Mincu. Deocamdat\, nu vreau dec`t s\ spun c\ el a fost, dincolo de marele scriitor [i critic literar c\ruia posteritatea îi va face, s`nt sigur, dreptate, un om generos, loial, timid. I-am sesizat, uneori, tremurul u[or al glasului [i chiar al m`inii în timp ce vorbea în public. Aparenta arogan]\, falsa agresivitate erau simple m\[ti ale unui timid [i ale unui ludic. Pentru el totul era o prob\: de multe ori, l-am urm\rit exager`nd lucrurile, [arj`nd, doar pentru a vedea cum reac]ioneaz\ cutare persoan\. Dup\ aceea se amuza teribil. Pu]ini reu[eau s\ treac\ aceast\ „prob\”.

Eu unul cred c\ [i dispari]ia sa brusc\, la doar 65 de ani, c`nd era în verv\, c`nd avea at`tea planuri este tot o prob\ la care ne-a supus. Nu [tiu dac\ am reu[it s\-i fac fa]\ de data asta. Înc\ îl visez, [i nu rar; mai descop\r ne net c`te o înregistrare cu el [i vocea aceea nazal\ mi se pare incredibil de aproape, de familiar\, de parc\ ieri a[ fi primit ultimul telefon de la Marin Mincu. Uneori chiar am impresia c\ dac\ ar suna telefonul [i i-a[ auzi vocea, nu m-a[ mira. C`nd vorbesc cu d-na {tefania Mincu, pe ecranul mobilului îmi apare „Mincu Constan]a” sau „Mincu Bucure[ti” [i tresar de fiecare dat\.

În fine, ce mai r\m`ne de spus? Lipsa omului Marin Mincu o resimt nu numai cei apropia]i, ci, am avut bucuria s\ o constat, foarte mul]i scriitori, mai tineri sau mai maturi, care au v\zut în el o con[tiin]\ critic\ [i o verticalitate incomod\, care f\cea bine vie]ii noastre literare. (Bogdan CRE}U)

Vezi si

Vineri, la Muzeul de Istorie, vernisajul expoziției „Costin Neamțu Omul poveste, pictorul în poveste”

Muzeul Național al Bucovinei vă invită, vineri, 19 aprilie 2024, la ora 13, la vernisajul …