Predica la Sf=nta Cuvioasa Parascheva

Pe la anul 1025 dup\ Hristos, `ntr-un frumos r\s\rit de soare, `n or\[elul Epivat, nu departe de vestita cetate a Bizan]ului – Constantinopol, a deschis ochii feti]a Parascheva. Bucurie ne]\rmurit\ cuprinse sufletul cucernicilor s\i p\rin]i, care-[i plecar\ pio[i genunchii `n cald\ rug\ciune de mul]umire c\tre St\pânul ocrotitor [i r=nduitor a toate. Cerul era senin [i undele M\rii Marmara se leg\nau cu blânde]e la bucuria venirii pe lume a unui suflet ales.
~n cele mai sfinte sim]\minte a fost crescut\ copila frumoas\ [i cuminte, asupra c\reia se rev\rsa toat\ dragostea p\rin]ilor ei. Starea lor era `nfloritoare [i puteau s\ se bucure `ntru Domnul Dumnezeu cu mult\ evlavie. Parascheva a fost deprins\ cu duhul rug\ciunii, al dragostei de biseric\ [i de oameni. Era nelipsit\ din casa Domnului; Cuvântul lui Dumnezeu `i fermeca inima [i sufletul, iar sfintele slujbe o f\ceau s\ se simt\ cu sufletul `n cer.
Feti]a Parascheva `mplinise 12 ani[ori, când `ntr-una din duminici se duse la biserica N\sc\toarei de Dumnezeu. Aici ascult\ cu mult\ evlavie dumnezeiasca Liturghie [i când sosi timpul citirii Sfintei Evanghelii `[i plec\ smerit\ genunchii `n fa]a tetrapodului, ascultând sfintele cuvinte, care-i r\scolir\ adânc sufletul [i devenir\ hot\râtoare pentru `ntreaga ei via]\: “Cel ce vrea s\ vin\ dup\ Mine, s\ se lepede de sine, s\-[i ia Crucea [i s\-Mi urmeze!” Aceste cuvinte auzindu-le Parascheva, a fost cuprins\ de un mare har, `ncât din acea clip\, se `nchin\ cu totul voii lui Dumnezeu.
“Doamne”, `[i zicea ea `n gând, “Tu Cruce, cunun\ de spini [i hlamid\ ro[ie ai purtat; o]et cu fiere ai gustat, iar piroanele ]i-au str\puns sfintele Tale mâini [i picioare. Iat\ eu port haine scumpe de m\tase [i tr\iesc `n dezmierd\ri! Tu ai cerut s\-]i urm\m luându-ne crucea, dar eu n-am nicio cruce, Doamne! Tu ai avut o Cruce mare, dar eu nu am nici m\car una mic\. Tu ai zis: <Cel ce vrea s\ vin\ dup\ Mine s\ se lepede de sine!> Cum pot eu oare, Doamne, s\ m\ lep\d de mine? Cu ce voi dovedi, Iisuse, c\ m-am lep\dat de mine [i ]i-am urmat ]ie?” Raze de lumin\ se desprinser\ de pe chipul lui Iisus, din icoana de pe iconostas, [i `n `nc\perea s\la[ului dumnezeiesc se auzi r\sunând puternic glasul norodului evlavios: “Crucii Tale ne `nchin\m Hristoase [i Sfânt\ `nvierea Ta o l\ud\m [i o sl\vim!”. “M\ `nchin Crucii Tale!”, murmur\ feti]a Parascheva, “{i vreau s-o port, dar sunt mic\ [i sl\bu]\ [i nu [tiu cum s\ fac aceasta. ~nva]\-m\ Iisuse, ajut\-m\ Doamne!”
Dup\ ce norodul ie[i din bise-ric\, plec\ [i ea cu sufletul r\sco-lit de ecoul cuvintelor evanghelice. O frunz\ se desprinse dintr-un pom [i se leg\na alene, `n adierea vântului de toamn\.
“O frunz\ sunt [i eu Iisuse”, gândi Parascheva, “o frunz\ b\tut\ de vânt, care f\r\ Tine nu ajunge nimic. Ajut\-m\ Doamne, s\ fiu mai mult decât o frunz\! Ajut\-mi s\ Te urmez!”
Vânt de toamn\ `ncepu s\ adie dinspre miaz\noapte. P\s\ri c\l\toare pornir\ s\ se `ndrepte spre z\ri `ndep\rtate, presim]ind sosirea zilelor friguroase de iarn\. Feti]a Parascheva mergea `ngândurat\ [i murmura `n sine frânturi din cuvintele Mântuitorului: “Cel ce vrea s\ vin\ dup\ Mine, s\ se lepede de sine!”. Deodat\, `ntr-un col] de uli]\ o feti]\ s\rac\, aproape goal\, `i ap\ru `nainte. Tremura de frig [i de foame [i ochii `i erau `nmuia]i `n lacrimi.
– Ce faci aici feti]\ drag\? `ntreb\ Parascheva. De ce plângi?
– Mi-au murit p\rin]ii [i nu mai am la cine sta, r\spunse feti]a. Am stat la un om cu cinci copii [i nu mai poate s\ m\ ]in\. Mi-e foame, mi-e frig [i n-am decât c\m\[u]a aceasta.
– Câ]i ani ai? `ntreb\ Parascheva.
– Unsprezece ani, r\spunse feti]a.
– Eu am doisprezece ani. Nu mai plânge, de azi `nainte eu voi avea grij\ de tine ca [i de o sor\ a mea. Acum, te rog, ascult\-m\ [i s\ nu te `mpotrive[ti! S\ schimb\m repede hainele! Tu `mbrac\ h\inu]a mea [i eu pe a ta!
– O, zise orfana, tu e[ti prea bun\. Haina mea este urât\ [i p\tat\, iar a ta este prea frumoas\!
– Nu te gândi la aceasta, ci dezbrac\-te repede [i `mbrac\-te cu ale mele! Orfana se supuse [tergându-[i lacrimile [i privi cu mirare la feti]a m\rinimoas\ care de bun\ voie se dezbr\ca de hainele ei scumpe, cu care fusese `mpodobit\, pentru a i le da ei. Dup\ ce feti]a orfan\ `mbr\c\ h\inu]a de m\tase a Paraschivei, aceasta `i d\du [i `nc\l]\mintea [i-i strecur\ apoi `n mân\ o sum\ de bani, cu care s\-[i cumpere de-ale mânc\rii. O `mbr\]i[a apoi cu ging\[ie, s\rutând-o pe amândoi obrajii [i `i zise:
– S\ nu mai plângi, de azi `ncolo e[ti sora mea, ai auzit? Eu te iubesc mult.
– ~]i mul]umesc, ce bun\ e[ti! [opti orfana care se `ndep\rt\. Parascheva, `mbr\cat\ `n haina zdren]uit\, cu picioarele goale, privi cum se `ndep\rteaz\ copila orfan\, cu zâmbetul fericit pe buze. Se `ndep\rt\ [i ea p\rându-i-se c\ vede `n zare o lumin\ ce se apropia tot mai mult de ea. ~ntr-un fel de boare diamantin\, ea deslu[i chipul blând al lui Iisus, Care purta pe umeri o Cruce atât de grea, c\ Iisus p\rea c\ Se pr\bu[e[te sub povara ei. Feti]a `nduio[at\, `ntinse mâinile rug\toare [i-i zise:
– Doamne Iisuse, las\-m\ Doamne s\-]i ajut, c\ci Crucea Ta e foarte grea [i Tu abia po]i merge sub povara ei!
– Amin zic ]ie fiica Mea, tu Mi-ai ajutat s\-Mi duc Crucea!
– Când, Doamne, ]i-am ajutat?
– Atunci când ai ajutat-o pe feti]a orfan\, pe Mine M-ai ajutat. Când ai `mp\r]it cu ea crucea umilin]ei [i a suferin]elor, ai [i pus pe umerii t\i o parte din Crucea Mea. Adev\rat gr\iesc ]ie, `ntrucât ai f\cut bine unuia dintre ace[ti fra]i mai mici ai Mei, Mie Mi-ai f\cut! Fii binecuvântat\, Parascheva! Lumina minunat\ cu chi-pul blând al lui Iisus se f\cu nev\zut\. Acum `ncepu s\ se l\mureasc\ tot mai limpede `n mintea Paraschevei, `n]elesul cuvintelor: “Cel ce vrea s\ vin\ dup\ Mine s\ se lepede de sine, s\-[i ia crucea [i s\-Mi urmeze!” Acum `n]elese c\ Domnul i-a trimis `n cale o feti]\ orfan\. V\zându-se descul]\ [i cu haina zdren]uit\, tremurând de frig, sim]i toat\ durerea feti]ei s\race [i-[i zise `n drumul ei spre cas\: “Acum am [i eu o cruce. Ajut\-m\ Iisuse, s-o port!” Când ajunse acas\, p\rin]ii aproape nu o cunoscur\. – Ce ]i s-a `ntâmplat, fata mea?! izbucni mama speriat\. Spune repede, te-a jefuit cineva, ]i-a luat hainele [i ghetele? Te-a b\tut [i te-a f\cut s\ suferi? Cum de nu plângi, v\d pe fa]a ta zâmbet `n loc de spaim\?
– O, mam\ drag\, nici nu m-au b\tut, nici nu m-au jefuit, ci de bun\ voie am d\ruit hainele mele cele noi unei feti]e orfane, care era `mbr\cat\ a[a cum m\ vezi pe mine acum!
– Cum, ]i-ai dat hainele tale cele scumpe, unei str\ine?!
– Nu-i str\in\ m\mico, ci e sora mea, ba mai mult, ea este o surioar\ a lui Iisus! [tii m\mico, eu mai am multe rânduri de haine, pe când ea s\rmana n-are decât zdren]ele acestea.
– Oricum fata mea, trebuia s\-mi spui, `]i d\deam o h\inu]\ mai veche s\ i-o dai.
– Unei surioare a lui Iisus, zise Parascheva, s\-i dau ceva vechi!? Nu trebuie mam\, nu trebuie s\-i d\m ceva r\u, feti]a aceea nu-i de vin\ c\-i s\rac\ [i orfan\ [i c\ nu are ce mânca, ci sunt de vin\ cei ce au [i nu-i dau!
Trecur\ ani de atunci [i tân\ra Parascheva nu uita niciodat\ cuvintele Domnului, ci le `mpli-nea cu credin]\ [i iubire, `mbr\cându-[i sufletul cu cele mai alese podoabe [i `mbog\]indu-se cu comori nepieritoare. Nu era s\rac pe care s\ nu-1 fi ajutat. Nu era bolnav pe care s\ nu-1 fi cercetat. Nu era familie lovit\ de grele `ncerc\ri pe care s\ n-o fi mângâ-iat [i `ncurajat. Ajutoarele [i sprijinul ei se sim]eau din plin. N\p\stui]i ai soartei alergau la ea, nu numai din Epivat, ci [i din `mprejurimi.
~ntr-o sear\ târzie de iarn\, pe un viscol cumplit, Parascheva se strecur\ `ncet din casa p\rin]ilor, `nc\rcat\ cu bun\t\]i [i se opri la o cas\ s\r\c\cioas\ de la marginea Epivatului, `n care o mam\ v\-duv\ se lupta cu moartea [i nu-[i putea `nchide ochii din pricina celor trei copila[i, care plângeau `n hohot lâng\ c\p\tâiul ei, strigând dezn\d\jdui]i: “Mam\ drag\, cui ne la[i? Ce va fi cu noi f\r\ tine? Mai bine ia-ne cu tine [i pe noi, du-ne cu tine, mam\!”
~n clipa aceea, intr\ Parascheva se apropie de bolnav\, `i atinse cu mâna mângâietoare fruntea `mbrobonat\ de sudorile mor]ii [i-i [opti: “Nu te `ntrista m\icu]\, nu te tulbura, ci bucur\-te c\ te duci mai degrab\ la Mântuitorul care-]i va r\spl\ti credin]a [i ostenelile! El `]i va ocroti copiii. El Mi-a poruncit s\ vin ast\ sear\ [i s\ le aduc mâncare. Pleac\ `n pace suflete la Domnul, du-te lini[tit\ [i nu te mai zbuciuma!” Apoi Parascheva `ngenunche `mpreun\ cu copiii [i zise cu ei rug\ciunea Tat\l nostru. Aprinse lumân\rile [i aduse copiii mai aproape de mama lor ce se stingea, spre a le `mp\rt\[i cea din urm\ binecuvântare. Ei s\rutar\ pe rând mâna rece a mamei, care cu fa]a `nseninat\ [opti: “Fie voia Ta, Doamne! Ai mil\ de copila[ii mei, Doamne!”
Cu mare sfor]are lu\ `ncet mâna milostiv\ a tinerei ocrotitoare [i o rug\ printre lacrimi: “Fii mama copila[ilor mei!”, [i `n acea clip\ sufletul mamei zbur\ la ceruri `n suspinele `n\bu[ite ale celor trei copila[i r\ma[i orfani.
Parascheva mângâie [i lini[ti copiii [i st\tu cu ei toat\ noaptea, rugându-se lâng\ c\p\tâiul celei ce nu mai sim]ea nicio durere. Se `ntoarse acas\ numai a doua zi. Când o v\zur\, p\rin]ii se n\pustir\ asupra ei cu vorbe aspre de ocar\: “Unde ai umblat toat\ noaptea? Acum se vine acas\?!”
Amenin]\rile se ]inur\ lan] [i erau s\ se termine cu b\taia fetei, dac\ un servitor n-ar fi adus tocmai atunci vestea, c\ v\duva Sofia de la marginea satului a murit, l\sând trei copii orfani [i Parascheva a fost acolo. Abia atunci o crezur\ pe Parascheva [i se potolir\. Parascheva lu\ parte la `nmormântare [i avu grij\ de copiii v\duvei mult\ vreme; ea `i `mbr\c\ pe to]i [i le purta de grij\ zilnic, ducându-le mâncare. Nu-i avea numai pe ei `n grij\, ci milostivirea sa se rev\rsa din bel[ug asupra tuturor n\p\stui]ilor [i dezn\d\jdui]ilor pe care-i cuno[tea [i la care alerga zi [i noapte. Hainele [i le `mp\r]ise toate celor goi, nu-[i ]inuse decât dou\ h\inu]e pentru ea.
Cu toate c\ p\rin]ii ei erau foarte `nst\ri]i, ajutoarele date de Parascheva, `ncepur\ s\ se simt\ `n cas\. P\rin]ii ei se nec\jeau tot mai mult [i se hot\râr\ s\ recurg\ la mijloace aspre de pedepsire a fetei. Toate erau `ns\ zadarnice, fata era fericit\ s\-[i poat\ purta crucea. Cu cât o mustrau mai mult [i o huleau, cu atât mai mul]umit era sufletul ei.
“~n zadar m\ opri]i s\ ajut s\racii”, le spuse Parascheva, “c\ci eu nu voi `nceta s\-i ajut atâta vreme cât eu am mai mult decât `mi trebuie. Nu mi se cuvine s\ am nenum\rate haine scumpe `n timp ce al]ii n-au nicio coaj\ de pâine, tat\ [i mam\! Nu mi se cuvine s\ dorm `n perne moi de m\tase [i `n cas\ luxoas\, `n timp ce al]ii nu au nicio colib\ `n care s\-[i plece capul! Nu mi se cuvine s\ am mo[ii `ntinse, iar al]ii s\ nu aib\ nicio brazd\ de p\mânt! Nu mi se cuvine [i nu vreau s\ m\ mândresc cu nimic, când Domnul meu Iisus Hristos S-a umilit pân\ la moarte! Nu mi se cuvine s\ m\ `nsp\imânt de oc\ri [i de chinuri, din partea oricui ar veni, când Mântuitorul a fost `mpodobit cu cunun\ de spini [i a fost `ntins pe cruce, b\tut `n cuie [i `mpuns cu suli]a! Voi, p\rin]ii mei, mi-a]i crescut trupul, iar sufletul acum vre]i mi-1 nimici]i?!”
“Ce folos c\ o avem”, ziser\ p\rin]ii, “dac\ ea ne `mpr\[tie toat\ averea? Inima ei e atât de larg\ `ncât ar `nc\pea toat\ lumea `n ea. Mai bine am c\s\tori-o; are acum 18 ani, poate b\rbatul pe care-1 va lua, va reu[i s-o `nfrâneze!” A[a se vorbir\ p\rin]ii [i trecur\ la fapte. Peste câteva zile, un tân\r de neam bogat `[i anun]\ sosirea. Voia s\ cear\ mâna Paraschevei. Se f\ceau preg\tiri mari. Mama chem\ cus\toarele ca s\ coas\ hainele cele mai scumpe, pentru unica ei fiic\. Servitorii [opteau `ntre ei c\ se apropie ziua c\s\toriei tinerei st\pâne [i se bucurau c\ vor petrece bine la nunt\.
– B\rbate, zise `ntr-o sear\ so]ia, dac\ fata asta va refuza mâna tân\rului, ce ne facem?
– Parc\ o `ntreab\ cineva, r\spunse el. Am s\ o silesc s\ se m\rite, doar nu am crescut-o pân\ acum s\ ne porunceasc\ ea nou\!?
Zilele trecur\ ca ni[te clipe, nu mai r\mase decât o zi pân\ la sosirea pe]itorului. Casa `ntreag\ frem\ta de bucurie [i de preg\tiri. Numai Parascheva st\tea pe gânduri `n camera ei, cu ochii privind departe. Stelele se ivir\ pe cer [i luna argintie `[i rev\rsa razele luminoase pe capul tinerei fete `ngândurate. O aureol\ `i `mpodobea capul ce st\tea nemi[cat [i o adiere de vânt cald se furi[a `n\untru, prin fereastra deschis\. Dou\ p\s\rele se ascunseser\ `n tufi[ul gr\dinii [i cântecul greie-rilor sporea melancolia nop]ii. Era o sear\ frumoas\ de prim\var\, `n care `ntreaga fire cu fream\tul ei tainic `n\l]a imn de pream\rire Creatorului.
“Doamne, Dumnezeule”, suspin\ fata, “pe Tine toate Te pream\resc `n voie, numai eu nu pot s\ Te pream\resc! Cerul [i p\mântul, `]i cânt\ imn de laud\ ne`ntrecut\, numai eu nu pot s\ Te laud cum vreau, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, care ne-ai iubit atât de mult `ncât Te-ai jertfit pentru noi, ]ie am vrut s\-]i dau inima mea [i acum p\rin]ii mei m\ silesc s-o dau altuia! Pe Tine am vrut s\ Te aleg mire drag [i p\rin]ii mei mi-aduc alt mire. Nu m\ p\r\si Iisuse Doamne [i nu m\ l\sa s\ Te p\r\sesc!” Zicând aceste cuvinte Parascheva, auzi un vuiet tainic, care o `nv\lui cu [oapte sfinte de chem\ri, ce-i p\trunser\ inima pân\ `n adâncuri: “Vino Parascheva, vino, ia-]i crucea [i-Mi urmeaz\, c\ci vei dobândi `n schimb cununa cea neve[tejit\ a Mirelui t\u ceresc!”
Parascheva nu mai st\tu pe gânduri [i se hot\r` s\ urmeze glasul. ~[i lu\ dou\ h\inu]e [i un toiag [i plec\. Se furi[\ prin gr\dina casei; l\tratul câinelui credincios se auzi `n urma ei [i aceasta `i strânse inima o clip\. ~n fa]\ se auzea susurul unei ape dintr-o vâlcea, peste care trecuse de atâtea ori `n copil\rie. Nu se uit\ `napoi, ci cu inima aprins\ [i cu voin]a `ncordat\, `[i `ndrept\ pa[ii spre marea cetate a Bizan]ului, de unde venise [oapta sfânt\ a chem\rii. Toat\ noaptea a c\l\torit [i nu a sim]it nicio oboseal\. A doua zi intr\ `n vestita cetate a Constantinopolului [i nu se putea minuna `ndeajuns de str\lucirea cupolelor, de frumuse]ea bisericilor, precum [i de renumita [coal\ teologic\, `n care `nv\]a]ii timpului `[i `nchinau pu-terea min]ii cunoa[terii Scripturilor. Acolo se adânci `n cunoa[terea credin]ei cre[tine, punând `n uimire pe `nv\]a]i cu râvna ei `n p\trunderea dumnezeie[tilor `nv\]\turi.
Se retrase apoi `ntr-o m\n\stire din Heracleea Pontului, cu hramul Maicii Domnului. Aici, `n m\n\stire, petrecu cinci ani `n duhul rug\ciunilor [i al vie]ii pl\cute lui Dumnezeu, `n post [i priveghere, str\duindu-se [i `nt\rindu-se `n credin]a izb\vitoare. Toate maicile [i surorile din m\n\stire o `nv\luiau cu dragostea lor fierbinte pentru sufletul ei mare. ~n m\n\stire muncea cu sârguin]\ ca s\-i poat\ ajuta pe s\raci. Faptele de milostenie o `mpodobeau tot atât de mult ca odinioar\ `n Epivat.
Dup\ ce au trecut cinci ani o dorin]\ arz\toare `ncepu s\ pun\ st\pânire pe inima Paraschivei. Dorea s\ vad\ locurile sfinte pe unde a umblat Mântuitorul lumii.
“~ndrepteaz\ Iisuse pa[ii mei spre drumurile b\t\torite de Tine!”, se rug\ ea `ntr-o zi; “C\l\uze[te-m\ Doamne spre locurile de unde ne-ai ar\tat nou\ lumina!”
Astfel Cuvioasa Parascheva dup\ ce `[i ceru `nvoire de la maica stare]\ [i `[i lua r\mas bun de la surorile din m\n\stire, cu un toiag `n mân\ [i cu o hain\ aspr\ pe ea plec\ spre miaz\zi. Dup\ multe osteneli [i greut\]i ajunse `n cetatea Ierusalimului. ~n fa]a Sfântului Mormânt `[i plec\ genunchii [i-[i d\du drumul lacri-milor, rugându-se printre suspine: “Cu Trupul T\u cel plin de lovituri [i chinuri aici ai fost a[ezat Hristoase Mântuitorule. S\rut cu lacrimi lespedea mormântului T\u [i plâng gre[elile mele, pe care vreau s\ le `ngrop cu Tine pentru totdeauna! Prime[te ruga, ostenelile [i inima mea pe care ]i-am dat-o `n `ntregime! Din jertfa [i din mormântul T\u revars\ mereu asupra mea [i asupra tutu-ror oamenilor, lumin\ [i dar de mântuire!”. Cuvioasa Parascheva sim]ea c\ se revars\ asupra ei `nviorare [i puteri noi din mormântul Izb\vitorului. Se ridic\ plin\ de u[urare [i bucurie sufleteasc\. Cercet\ apoi [i alte locuri sfinte, pe unde umblase Mântuitorul, prea fericit\ c\ poate atinge urmele Celui ce Dumnezeu fiind, S-a `ntrupat `n Om, pentru a ar\ta omului calea mântuirii. ~n cele din urm\ `[i `ndrept\ pa[ii spre pustia Iordanului [i acolo petrecu timp de doi ani `n aspre `nfrân\ri [i fierbin]i rug\ciuni. Mâncarea `i erau ierburile ce cre[teau pe acolo [i `nc\ [i din acelea câte pu]in [i numai odat\ pe zi, dup\ asfin]itul soarelui. Fiind departe de lume nu-[i mai aducea aminte de alte bun\t\]i, ci purta grij\ numai de cur\]irea sufletului [i de r\spunsul judec\]ii ce va s\ fie `n fa]a Mirelui s\u Hristos. Pentru toate aceste gânduri bune ale ei, diavolul nu `nceta s-o nec\jeasc\, pref\cându-se câteodat\ `n [arpe veninos sau `n fiar\ spurcat\ ca s\-i fac\ fric\ [i s\ se lepede de Dumnezeu. Dar Sfânta Parascheva se gândea la Cel Puternic [i cu inima o]elit\ `nfrunta toate n\lucirile. De[i tot mai mult nec\jit\ [i cu trupul s\u mai mult suferind, `mplinise cuvântul marelui prooroc David care a zis: “C\ va iubi `mp\ratul ceresc frumuse]ea sufletului ei!” Nevoindu-se cu aceste bun\t\]i a petrecut doi ani `n pustie. ~ntr-o noapte pe când `[i f\cea rug\ciunile `n frica lui Dumnezeu, stând cu smerenie `n fa]a icoanei Mântuitorului [i aducând rug\ciuni fierbin]i Celui de sus, a v\zut ar\tându-se un `nger care i-a zis: “Paraschevo, St\pânul ceresc a v\zut ostenelile tale [i podoabele sufletului t\u [i vrea s\ te cheme la Sine! Sfâr[itul ]i se apropie! S\ la[i deci pustietatea [i s\ porne[ti la mo[ia p\rinteasc\, c\ci acolo se cade s\ la[i trupul p\mântului, iar sufletul t\u va pleca spre z\rile senine ale `mp\r\]iei lui Dumnezeu, pe care le-ai iubit cu adev\rat!” “Fie Doamne voia Ta!”, zise ea fericit\. “~]i mul]umesc, Iisuse, c\ nu m-ai l\sat prad\ fiarelor [i diavolului viclean, ci m\ chemi la lumin\ [i la bucuria Ta cea nespus\ [i neapus\!” Sfânta [i-a dat seama numaidecât c\ se afl\ `n fa]a unei minuni dumnezeie[ti [i atât `i p\rea de bine c\ se va duce la Domnul, `ncât nu mai st\tu la `ndoial\, ci urmându-[i drumul ajunse la Iope, iar acolo `mbarcându-se pe o corabie, se `ndrept\ spre patria sa. (…)