IN RASPAR – Asa zicu sa fi fost…

I tak ave obiceiu vod\ în locuri pre multe, tîrguri, sate, în vîrv de munte au la [esu, pre unde ave libovnice: fete mari, v\dane au cu barbat. Aruncîndu frîul lui Voiti[ în mîna vel comisului, intra n\pust\ în fi[tecare cas\, iar\ boiarii steteau în frigu, pe ploaie au ghiforni]\, incotele [i zbenguielile dinluntru ascultîndu.

Mult pl\cutu-i-au M\ritului {tefan caii, mai cu sam\ Voiti[. Da’ nimine n-a scris c\-i dides\ numele dup\ calul ce-l ave Ion Barabul\, un pl\ie[ al s\u. Fost-a acest Barabul\ voinic de n\dejde, dar\ be]iv foarte. {-odat\ de sfin]ii împ\ra]i Costandin [i Elena îmb\tatu-s-a clamp\ Barabul\, c\ primis\ cinci vedre de vin de la M\ria Sa pentru faptele lui cele viteje[ti. C\ de viteaz era viteaz, numa c\, de tehui ce era, se tîmpla oare[icînd s\ bat\ viteje[te în ai s\i.
Iar\ Ion, dup\ a treia vadr\ b\ut\, se înc\l\r\ [i purcese s\ mîne pe Voiti[ la ceriu. Se în\l]ar\ ei [i se în\l]ar\ anevoie, c\ se cereau multe nevoin]e la un drum ca acela, da’ [i Voiti[ era cal tare credincios. {-ajungîndu la ceriuri, Ion dete peste o lumin\ mare, bucurie [i înfrico[are în suflet n\p\dindu-l. De bucurie voit-a s\ be, dar\ celelalte dou\ vedre r\m\seser\ pe p\mînt. Drept aceea, Ion coborît-a pe p\mînt [i l\cr\ma c\ nevoin]ele lui fost-au în de[ert. Plînge amar [i se c\ina calului.
La so]ii s\i povestindu, istoria lui ajuns-a s-o [tie cu mic cu mare. {i, dup\ naravul moldovenilor cel r\u, rîde de el. Au fost c\zute aieste voroave [i-n urechile M\riei Sale. Iar\ M\ria Sa a zîmbit a rîde [i a întrebat:
– Au calul ce zice?
– Nimica, M\ria Ta! Ciule[te din urechi [i l\cr\meaz\ [i el.                                                         Iar\ M\ria Sa zis-a c\, uite, Barabul\ era s\-l ating\ pe Dumnedz\u mai degrab\ decît sahastrul Daniil Putneanul. Iar\ ]iganul Pîrli]\, vatavu tabunului de strînsur\, ce ave grij\ de cai ca de ochii din cap, sare [i el:
– Bine macar c\ n-o ramas calul acolo.
Atuncea M\ria Sa auzindu, plesnitu-s-a cu palma preste frunte.

*
Tîmplîndu-se {tefan Vod\ în codrii {omuzului, în cas\ cu p\dur\ri]a Irinuca, c\ p\durarul era trim\s cu carte domneasc\ pre stra[nc\ la tîrgul Romanului, boiarii a[teptau afar\ dup\ obiceiu. N\roc cu plo[tile de Nicore[ti [i Zghihar\, c\ ar fi degeratu, dechembrie fiindu, iar vod\ deznierdîndu îndelungu nurii p\durencei în odaia ce de curat. I tak ave obiceiu vod\ în locuri pre multe, tîrguri, sate, în vîrv de munte au la [esu, pre unde ave libovnice: fete mari, v\dane au cu barbat. Aruncîndu frîul lui Voiti[ în mîna vel comisului, intra n\pust\ în fi[tecare cas\, iar\ boiarii steteau în frigu, pe ploaie au ghiforni]\, incotele [i zbenguielile dinluntru ascultîndu.
Zicu atunce, la {omuz, c\ ar fi zisu logof\tul T\utu:
– ~nc\ îi tare mo[neagu’.
Iar\ hulpea hiclean\ de Ulea paharnicul:
– Da, soarele Moldovii n-a apus înc\.
Iar\ voievodul tocma ie[indu, auzit-a voroava lor [i ar fi zisu:
– Ehei, T\ute, te-i învoi tu s\ îmbli la Irinuca, s\ [uguie[ti cu ea [i s-o buluce[ti.
– De [uguit, [uguiesc eu, M\ria Ta, da’ ce m\ fac dup\ aceea?
– Da’ ce, iertatu-te-a Dumnedz\u de cele trupe[ti?
– Nu, M\ria Ta, bat\r c\ am optz\ci b\tu]i pe muche. Atîta c\ nu m\ mai ]în genunchii a[a bine.
M\ria Sa a binevoit a rîde, iar\ boiarii au rîs dup\ M\ria Sa. Logof\tul T\utu, curagiu prinzîndu [i v\zîndu moarea bun\ a M\riei Sale, gr\it-a:
– M\ria Ta, slobod îi a vorovi?
– Slobod, vel logofete.
– M\ria Ta, eu zicu s\ adun\m laolalt\ toate libovnicele Lumin\]iei Tale.
– De ce, T\ute?
– Un steag de oaste s\ facem cu ele.
Miratu-s-a foarte M\ria Sa:
– Cum a[a, T\ute?
– M\ria Ta, cînd [i-or pune iestea peptul la hotar\…
Iar\ M\ria Sa pufnit-a în rîs, iar\ boiarii au rîs dup\ M\ria Sa.
– Adev\ru-i, mai gr\it-a voievodul, c-am f\cut atî]ia plozi c\ nu mai încap în Moldova de ei. Ce zice]i, trecem [i pe la R\re[oaia? Da’ trebe s\-i d\m de [tire.
– M\ria Ta, da]i-i porunc\ [-o butelc\ de frîncu[\ ol\carului [i… la drum.
A[a zicu s\ fi fost.  (Radu P|RP|U}|)