Tuesday , April 23 2024

Creştinii celebrează, duminică, Adormirea Maicii Domnului, cunoscută ca Sfânta Marie Mare

.

Creştinii celebrează, duminică, Adormirea Maicii Domnului, cunoscută ca Sfânta Maria Mare, ultimul praznic împărătesc din anul bisericesc, sărbătoare pregătită printr-un post de două săptămâni, al treilea din acest an după postul Paştilor şi cel al Sfinţilor Petru şi Pavel.
Maica Domnului este cea mai înaltă “sfinţenie omenească cunoscută şi cinstită de Sfânta Biserică”, iar Adormirea Maicii Domnului este cea mai de seamă dintre sărbătorile ei.
Adormirea Maicii Domnului, cunoscută popular sub denumirea de Uspenia sau Sfânta Maria Mare, ultimul praznic împărătesc din anul bisericesc, celebrează ziua în care Fecioara Maria şi-a dat obştescul sfârşit, iar popular este ziua care desparte lunile călduroase de cele reci.
Sărbătoarea poartă denumirea de “adormire” pe de o parte pentru că în cadrul bisericii nu se poate vorbi despre “moartea” unui sfânt, iar pe de altă parte pentru că tradiţia bisericească spune că obştescul sfârşit al Fecioarei Maria a fost asemenea unei adormiri.
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, părintele Constantin Stoica, a arătat, pentru MEDIAFAX, că evangheliile canonice nu dau prea multe amanunte despre viaţa Fecioarei Maria.
Ea este fiica unică a lui Ioachim şi a Anei. De fel din Nazaret, în Galileea, ea este logodită cu Iosif, nume menţionat în genealogia redată de Evanghelia după Matei, cu scopul de a arăta că Iisus aparţine după naşterea Sa fizică poporului iudeu, înscriindu-se în linia descendentă davidică. Din cauza acestei logodne, Iisus a fost considerat fiul lui Iosif şi al Mariei, deşi Iosif are o paternitate legală asupra Lui, nu una fizică. Aici primeşte vestea cea bună de la îngerul Gavril, fiind salutată apoi de Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul. După naşterea Fiului său, cel Unul-Născut, în Betleem, ea este alături de Iisus în toate marile momente ale vieţii şi activităţtii Lui: tăierea- mprejur, prezentarea la Templu, fuga în Egipt, predica în templu, minunea din Cana, în timpul Patimilor, după care Fecioara este încredinţată apostolului Ioan. După înălţarea la cer a lui Iisus, Fecioara împreună cu fraţii lui Iisus şi femeile care au urmat pe Hristos fac parte din cercul apostolic.
Potrivit unei Tradiţii Apusene, preluată apoi şi de Biserica din Răsărit, Fecioara Maria a fost ridicată cu trupul la cer. Tradiţia spune că, apostolul Toma a lipsit de la înmormântarea Fecioarei Maria, dar a venit trei zile mai târziu şi a deschis mormântul pentru a se închina trupului Mariei, dar nu a mai găsit decât giulgiul în care fusese învelit trupul, ceea ce a dus la concluzia că Fecioara Maria a fost ridicată cu trupul la cer.
Potrivit unei alte tradiţii, trupul a fost ridicat la cer din mâinile apostolilor Petru şi Pavel în momentul în care se pregăteau să îl pună în mormânt, rămânându-le doar giulgiul în care era înfăşurat.
În Sfanta Scriptură nu se vorbeşte despre moartea Maicii Domnului, în schimb cântările şi imnurile de la Vecernia şi Utrenia sărbătorii vestesc adevărata tradiţie a Bisericii în această privinţă.
Când a binevoit Hristos să ia la Sine pe Maica Sa, cu trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, printr-un înger, mutarea ei de pe pământ la viaţa cea cerească. După aflarea veştii, Născătoarea de Dumnezeu s-a dus pe Muntele Măslinilor ca să se roage. S-a întors apoi acasă şi a pregătit toate cele de îngropare, încredinţând pe vecine că, mutându-se în ceruri nu numai pe ele nu le va uita, ci pe toată lumea o va cerceta şi o va ocroti. Şi-a împărţit văduvelor sărace veşmintele sale, apoi şi-a luat iertăciune de la toţi şi, culcându-se pe pat, a făcut rugăciune pentru întărirea lumii şi pentru vieţuirea în pace. Şi, binecuvântând pe toţi cei de faţă, şi-a dat sufletul în mâinile Fiului şi Dumnezeului ei. Şi multe vindecări s-au împărţit tuturor celor bolnavi, prin binecuvântarea ei.
După credinţa Sfintei Biserici, la Adormirea Maicii Domnului, trupul ei n-a cunoscut putrezirea, care vine după moarte, nici n-a rămas în mormânt. Maica Domnului, cu trupul schimbat, viu şi proslăvit, a fost mutată, cu trup cu tot la ceruri, ca o pârgă a întregii omeniri. Dar, spre deosebire de Mântuitorul, ea a fost dusă la ceruri de îngeri, nu prin puterea ei, ca Mântuitorul.
Fecioara Maria este identificată în Panteonul românesc în mai multe ipostaze: Sântămăria Mare (15 august), Sântămăria Mică (8 septembrie) şi cu sinonimele Maicii (Precesta Mare şi Precesta Mică).
Importanţa calendaristică a Sântămăriei Mari este subliniată de postul de două săptămâni care o prefaţează (1-14 august), de pelerinajele organizate la mânăstirile cu acelaşi hram, de deschiderea unui important sezon de nunţi (16 august – 14 noiembrie), de începerea târgurilor şi iarmaroacelor de toamnă, de praznicele de pomenire a morţilor şi pomenile date pentru cei în viaţă. Perioada dintre cele două Sântămării, numită Între Sântămării, se consideră timp optimă pentru semănăturile de toamnă, “campanie de semănat”.
Cele doua Sântămării încadrează calendaristic Anul Nou Biblic (1 septembrie), presupusă Facere a lumii (anul 5508 i. H.). Multe din trăsături specifice Anului Nou Biblic şi ale mitului creaţiei paterne a Lumii au fost preluate de Sântămăriile româneşti, purtătoare ale mitului creaţiei materne a Lumii.
Sărbătoarea este menţionată pentru prima dată în secolul al V-lea în Siria, apoi în al VI-lea, în Apus, unde Adormirea Maicii Domnului se serba la 15 sau la 18 ianuarie. Generalizarea sărbătorii a fost făcută de împăratul bizantin Mauriciu, care a zidit Biserica Maicii Domnului din Ghetsimani şi a stabilit ca 15 august să fie data fixă de celebrare.
Maica Domnului a beneficiat de o venerare aparte în Ortodoxie, fiind considerată deasupra celorlalţi sfinţi, existând mai multe biserici şi mănăstiri româneşti care poartă hramul Fecioarei Maria, dar şi localităţi care au acelaşi nume.
În unele părţi ale României a fost introdusă relativ recent o nouă formă de venerare a Fecioarei Maria, reprezentată de Prohodul Maicii Domnului, slujbă care se săvârşeşte în special la mănăstiri, în ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului. Prohodul Maicii Domnului a fost alcătuit la începutul secolului al VI-lea de Manuel Corinteanul şi a pătruns în spaţiul românesc abia în secolul al XIX-lea, fiind o imitaţie a Prohodului lui Hristos (slujbă din vinerea Patimilor).
În unele zone ale ţării, Sfânta Maria Mare era considerata zi de pomenire a morţilor, iar la Sfânta Maria Mică – Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) sunt sărbătoriţi cei care poartă acest nume.
De asemenea, în tradiţia populară sărbătoarea de la 15 august este “hotarul” care desparte lunile călduroase de cele friguroase, iar din această zi bărbaţii poartă căciula până la sărbătoarea Sfântului Gheorghe (23 aprilie).
Potrivit statisticii Ministerului Administraţiei şi Internelor, peste 2.200.000 de români îşi serbează onomastica de Sfânta Marie Mare.
Praznicul Adormirii Maicii Domnului, din 15 august, este cinstit, din 2009 ca sărbătoare legală. La propunerea Preafericitului Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Româane, Parlamentul României a adoptat, la finele lui 2008, proiectul de lege privind modificarea Codului Muncii, prin care au fost declarate sărbători legale mai multe praznice din calendarul Bisericii.
Praznicele Împărăteştii, declarate sărbători legale prin ultima lege a Parlamentului României, sunt, pe lângă Adormirea Maicii Domnului, Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile, şi sărbătoarea Sfintei Treimi, prăznuită a doua zi dupa Rusalii.

Vezi si

Recital susținut de mezzosoprana Viorica Daud Corjan la Biblioteca Bucovinei

Joi, 25 aprilie, de la ora 16.00, în Sala de Artă ”Elena Greculesi” de la …