UKIP, noua fascinatie a englezilor

Puternica ascensiune a partidului populist United Kingdom Independence Party (UKIP) a bulversat întreaga Mare Britanie. Conservatori, laburişti şi liberali vor putea să facă faţă acestei provocări? Săptămânalul francez Le Nouvel Observateur publică o analiză a corespondentei sale la Londra.
S-a încercat totul: criticarea ideilor lor privind imigraţia şi o eventuală dezangajare faţă de UE, stigmatizarea lor ca rasişti şi ridiculizarea lor ca ‘dingos’. Nimic nu a funcţionat: victoria UKIP a fost una răsunătoare, iar rezultatul alegerilor constituie cea mai mare sfidare la adresa partidelor tradiţionale britanice vreme de decenii.
Partidul lui Nigel Farage, fondat în urmă cu niciun deceniu, nu are control asupra niciunui consiliu municipal şi nu a trimis nici măcar un singur deputat în Camera Comunelor. Însă, începând din seara zilei de luni, după ce a câştigat 27,5% din voturi, el contează pe 11 deputaţi europeni mai mulţi ca în 2009, în condiţiile în care 24 de eurodeputaţi se vor reuni sub culorile galben-violete ale UKIP.
După feţele îngheţate, a venit şi vremea întrebărilor pentru cele trei partide tradiţionale din Marea Britanie. Partidul Laburist al lui Ed Miliband, cu cele 25,4% din voturi, s-a clasat pe locul doi, cu un punct procentual înaintea Partidului Conservator al lui David Cameron, al treilea, cu 24% – marii perdanţi ai alegerilor fiind foarte pro-europenii Liberali-Democraţi ai lui Nick Clegg (cu 7% şi un singur eurodeputat). Toţi sunt obligaţi să se întrebe: ce strategie să adopte în faţa irezistibilei ascensiuni a unui partid populist, anti-imigraţie, anti-european şi anti-elite?
După cum constată Le Nouvel Observateur, politica iniţială de denigrare şi/sau de stigmatizare adoptată de conservatori la adresa UKIP a înregistrat un eşec.
Tactica de evitare adoptată ulterior nu a avut mai mult succes, continuă săptămânalul. Începând de duminică, premierul a trecut la atacuri personale împotriva liderului UKIP, Nigel Farage, care, după cum afirma Cameron, în spatele minei sale de ‘obişnuit al puburilor de cartier’ ascunde un tactician abil, care nu a ezitat să-şi angajeze soţia ca secretară şi să trăiască pe cheltuiala Parlamentului European.
Pe moment, în cadrul propriului său partid, Cameron este în mod sigur sobru, însă el încă nu s-a lansat deocamdată în critici prea apăsate. Premierul promite că alegerile legislative din mai 2015 vor fi singurul barometru de succes al politicii sale şi că, desigur, va iniţia o renegociere a relaţiilor dintre Marea Britanie şi Europa, înainte de referendumul promis, pe marginea unei eventuale ieşiri a acestei ţări din UE, în 2017. Însă, posibila înfrângere a conservatorilor în faţa UKIP, în cadrul unor alegeri parţiale (la Newark, bastionul Tory din Midland, în data de 5 iunie), ar putea să-l pună în dificultate.
În schimb, liderul laburist îşi vede poziţia de conducere din ce în ce mai contestată: exact cu un an înainte de legislative, rezultatele Partidului Laburist sunt unele îngrijorătoare pentru principalul partid al opoziţiei. Există voci – şi nu puţine – care cer o politică mai clară, în special în materie de imigraţie. Numeroşi sunt aleşii cărora le-ar plăcea să vadă Partidul Laburist dând dovadă de mai multă deschidere faţă de motivele profunde avansate de electoratul laburist, în special în nordul Marii Britanii, în vederea justificării pierderii simpatiilor în avantajul UKIP.
După acest eşec zdrobitor, vicepremierul şi liderul Partidului Liberal-Democrat (LibDem), Nick Clegg, s-a trezit faţă în faţă cu un partid în derută. De altfel, el îşi pune întrebări legate de viitorul său în fruntea acestui partid. Ca o ironie a sorţii, Nigel Farage s-a inspirat din strategia de cucerire municipală, pusă în aplicare de liberali-democraţi în aceşti ultimi ani şi care le-a permis să facă parte din coaliţia puterii.
Însă numeroşi comentatori văd consecinţe mult mai profunde pentru eşichierul politic britanic, continuă Le Nouvel Observateur. Astfel, în opinia lui John Harris de la The Guardian, sistemul celor două partide, devenite ulterior trei, s-a perimat. ‘Se pare nu se va mai reveni la o lume în care fie Partidul Laburist, fie Partidul Conservator să depăşească pragul de 40% (…) E o situaţie care invită la umilinţă: dacă oamenii votează pentru UKIP în asemenea proporţii, este probabil timpul să se înceteze denigrarea lor şi să nu se mai întrebe atâta de ce’, notează Harris.
Însă, este dificil să califici clasa politică, iar pentru mass-media să înţeleagă problematica UKIP, continuă alţi analişti: avându-şi cu toţii sediul la Londra, leagănul elitelor şi multiculturalismului, aceştia încearcă să înţeleagă frustrările şi temerile care au fost exprimate la urne. De altfel, chiar dacă febra UKIP a afectat întreaga ţară, Londra, chiar şi cu cele 17% voturi pentru Farage, pare să-şi fi păstrat capul relativ limpede.
Singura speranţă pentru conducerea UKIP, în lipsa unei tactici care să dea rezultate, ar fi ca situaţia economică să se amelioreze. Marea lipsă de propuneri din partea UKIP, dincolo de ieşirea din UE şi un control mai strict al frontierelor, ar trebui, în cele din urmă, să iasă la iveală, sunt de părere unii. Între timp, conform celor mai recente sondaje de opinie – şi aceasta ar fi pentru prima dată – valul UKIP pare a fi gata să se spargă şi asupra legislativelor din 2015. (AGERPRES/AS – autor: Adriana Matcovschi, editor: Gabriela Ionescu)