Tuesday , September 27 2022

Monstruoasele sisteme de educaţie şi angajare din Romania. Umilirea unei absolvente

A woman holds her head in her hands Mesajul unei absolvente a Universitatii “Al.I.Cuza” din Iasi,  după ani de luptă cu sistemele de educaţie şi angajare:

“Introducerea va fi mai lungă, pentru a stabili contextul şi cadrul desfăşurării evenimentelor. Mulţi se vor recunoaşte în această istorisire. Din păcate.
Să o luăm cu începutul. Am absolvit un liceu foarte bun, de prestigiu chiar, cu note foarte mari. Sistemul încă nu tăbărâse peste mine şi, naivă fiind, crescută la sfârşit de comunism şi început de „libertate”, aveam sufletul plin de speranţe, de credinţă în Dumnezeu, în dreptate, în oameni.
Ştiam că după examenul de bacalaureat urmează anul I de facultate, apoi anul al II-lea, apoi anul al III-lea, apoi anul al IV-lea, apoi un loc de muncă în învăţământ, indiferent de domeniu, aprofundându-mi studiile în paralel. Vis de om mărunt, cu destin mărunt, cu resemnare-n suflet. Ştiam că nu voi ajunge pe Wall Street, ştiam că părinţi-mi sunt bătrâni şi bolnavi şi că nu-i voi putea abandona după tot ajutorul lor, plecând să-mi fac rostul în altă parte a lumii, umplându-le cardurile de pensii periodic cu euro în semn de afecţiune. Pe atunci încă ştiam că există ceva înaintea mea, încă răzbeam prin ceaţa care se lăsa încet-încet.
Am dat examenul de bacalaureat. Un şoc a venit încă de la prima probă, cea orală de limba română. Un coleg trecea prin faţa fiecărui elev din curtea liceului, cu lejeritate, având un plic alb în mâinile-i curate, cerând bani pentru o comisie „indulgentă”, notând cu atenţie într-un caiet numele celor care donau. Mai lipsea să taie şi chitanţă, această impresie mi-a lăsat-o. Nu venisem cu bani la mine, ci cu o groază de emoţii, că doar urma să intru la examen, nu la supermarket să fac cumpărături. Lumea a început să tragă de mine; mi s-a spus să nu fac figuri, să nu fiu eu cea care strică planul. Aşa că am făcut rost de bani din scurt şi am dat. Suma era modică. Exact cum era de aşteptat, comisia a fost indulgentă, dar nu cu mine, ci cu băiatul care strânsese banii.
Următorul şoc l-am avut la afişarea rezultatelor. Tot la limba română, aveam o notă incredibil şi imposibil de mică (sub 8). Familia m-a tratat cu dispreţ, mi-a aruncat vorbe de ocară; nu am fost crescută conform ideilor moderne. Ai mei au avut dreptul să mă „traumatizeze” psihic prin certuri şi pedepse. Ciudat a fost că inclusiv profesorii, dar şi alţi cunoscuţi m-au îndemnat să nu depun contestaţie, sub pretextul că enervez noua comisie sugerând imparţialitate şi gândire eronată. Mi s-a zis clar că risc să primesc o notă şi mai mică. Lumea se deşira sub picioarele mele. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Sistemul mă atinsese. Din disperare, am zis să încerc să lupt. Şi am contestat acea notă. Surpriză! Am primit 1,5 puncte în plus. Am fost… mulţumită. Şi dezamăgită. Am aflat că mai mult de atât nu se poate obţine fără să se sesizeze cineva „de sus”. Adică e posibil să fi meritat mai mult. Era posibil să trec de nota 9, aşa cum simţeam că meritam. Dar nu am mai avut ce face. Mi-am văzut de înscrierea la facultate, încercând să uit acele zile.
Am fost admisă la universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi pe locurile finanţate de la buget. Am primit şi loc în cămin. Pe vremea mea liceenii nu plecau la Cambridge. Şi de atunci am descoperit treptat ce înseamnă mizeria „academică”. Am avut noroc de colegi minunaţi de cameră, însă cine nu ştie cum sunt băile din cămine, cu rahaţi pe pereţi şi în cabinele de duş, cu apa caldă furnizată (atunci, nu demult) după un program foarte scurt, cu vizitele între adulţi efectuate sub legitimare şi mită (ţigări sau 10 lei la portar pentru statul peste noapte)? Trăisem altfel până să devin studentă.
Au urmat ani nenorociţi petrecuţi la gazde cu idei stranii – de a nu trage apa la WC de prea multe ori, de a nu da drumul la căldură, de a nu primi vizitatori, de a nu lăsa petale din crizanteme să curgă pe scară, de a nu ţine lumina aprinsă. Universitatea de moft şi prestigiu nu avea locuri în cămin nici măcar pentru toţi studenţii de la buget (cu rezultate bune).
Am trăit aşa, cu senzaţia că sunt mereu pusă la încercare, hăituită, că sistemul vrea să scape de mine, nicidecum să mă susţină, să mă formeze, să mă „ocrotească” (măcar din punct de vedere al potenţialului intelectual). Era nevoie de competiţie, de luptă, de parcă mă pregăteam ca după absolvire să plec în Irak, unde trebuia să fiu doar puternică.
Ar fi multe de spus despre clanurile didactice de la diverse facultăţi, dar acesta e un alt subiect. Însă nu trebuie uitată metoda absolut nedreaptă de a impune o taxă zdrobitoare obligatorie pentru cursurile din cadrul modulului psihopedagogic (partea a doua). Ce primesc eu pentru banii pe care-i dau? Informaţii? Atâta costă o diplomă? E cazul ca în vremurile acestea să-i impui unui student de la buget o taxă absurdă? Dar o maşină de spălat în camera de cămin se pune de pe urma atâtor taxe acumulate sau tot cu zolitorul se face spălatul hainelor, ca în 1860? Dar cămine suficiente pentru studenţi se construiesc?
Am absolvit, mi-am dat licenţa (fără să am computerul meu, tehnoredactând pe la colegi, pe la net-cafe-uri). Apoi m-am trezit cu adevărat adult în căutarea unui loc de muncă. Planul meu de a da un examen corect pentru un post în învăţământ, plan cultivat timp de 20 de ani în mintea mea, s-a prăbuşit în câteva zile. Ce să vezi? Posturile bune nu se scot la concurs, ci se lasă moştenire. Iar oficial, cele ce nu sunt scoase la concurs sunt cele ocupate. Noroc că nu am creierul prea lin şi că nu cred în minciunile ordinare aruncate de responsabilii şi ocrotitorii educaţiei din România. E ciudat cum de câţiva ani buni, nu se mai scot posturi la şcolile din oraşe sau în cele din localităţile în care o navetă nu e inutilă şi istovitoare. Nu mai e nevoie de profesori. Prezentările din fiecare toamnă se fac global, adunând catedrele sutelor de educatoare cu ale învăţătorilor şi cu ale profesorilor şi pare că sistemul merge strună. Apoi se văicăresc inspectorii că în satele uitate de lume, în care te devorează câinii şi în care trăiesc câteva familii dezaxate nu vor să meargă nici suplinitorii, în condiţiile în care nu-şi pot face norma şi nici naveta nu le e decontată. Cum nu vor profesorii să primească 600 lei şi să cheltuiască mai mult pe transport şi să circule cu microbuze îngheţate în zori şi pe înserat sute de kilometri de dragul meseriei – brăţară de aur, vorba aceea! Cum e nevoie ca tot sărmanii pensionari să ajungă la catedră, iar profesorul de sport să predea şi matematică şi desen…
M-am orientat de nevoie spre altceva. Mi-am luat ziarul cu anunţuri în fiecare zi şi am început să dau telefoane. Au urmat ani de dezamăgiri. 98% dintre posturile scoase la concurs erau pentru videochat, construcţii şi vânzări. Or eu eram pui de masterand sensibil, plătitor de chirie absurdă în estul României. Au urmat interviuri aberante cu aceleaşi întrebări-cheie profunde: Aşa serioasă sunteţi mereu? Nu aveţi deloc experienţă în domeniu? Ce salariu vreţi?
După zeci de întâlniri cu angajatori care au absolvit cursuri de resurse umane şi care se cred psihanalişti, dorind să cunoască doar persoane sociabile, joviale, pozitive, „pro” şi „ultra”, nicidecum persoane serioase, am obţinut cu greu un job decent. Şi am căpătat experienţă.
Au urmat alte interviuri, la care experienţa nu era suficientă sau relevantă. Dacă eram căsătorită, nu era bine, deoarece aveam un soţ care mă aştepta acasă şi nu puteam sta după program, făcând ore suplimentare. Dacă nu eram căsătorită, nu era bine, că eram prea liberă şi iresponsabilă. Dacă aveam copii, nu era bine, că pretenţiile salariale şi contractuale erau mari. Dacă nu aveam copii, nu era bine, că riscam să rămân gravidă şi să-i pun pe angajatori să mă plătească degeaba.
Au urmat examene pe post la care candidaţii aveau de dat răspunsuri fixe, la obiect, tip grilă, dar la care toţi participanţii au luat note cu zecimale – pentru a exista o ierarhie (stabilită dinainte).
Au urmat job-uri fără contract, la care am muncit câte 12 ore pe zi, fără să mi se adune vechime, pregătindu-mă doar moral pentru bătrâneţe, când voi fi un caz social.
Recent a fost la Iaşi (dar şi în alte oraşe din ţară) un târg de job-uri pentru absolvenţi, însă 95% dintre posturi erau pentru cei cu studii medii. E adevărat că nu era precizat pentru absolvenţii căror cursuri s-a organizat acea bursă – poate pentru absolvenţii de liceu. Dar din denumire şi din locaţia aleasă de organizator (Casa Studenţilor) se înţelegea altceva.
Angajarea era şi încă este o problemă ce în România, în special în zona Moldovei, nu se rezolvă nici cu creierul, nici cu forţa, ci doar cu bani şi „pile”. E un sistem perfid, găunos, poleit cu aur. E un sistem în care se aplică principiul „anything you say can and will be used against you”.
Acum sunt blamată pentru că nu mă duc la muncă „în afară”, pentru că nu sunt suficient de puternică să stau cocoşată în câmp la cules căpşuni, pentru că nu sunt indiferentă la bătrâneţea părinţilor, pentru că am ales cu inima, nu cu mintea. Bineînţeles că în aceşti ani nu am fost ferită de nenorociri – de morţi ale celor dragi, de pierderi pe toate planurile. Bunici, prieteni, rude nu au apucat să mă vadă pusă pe un drum drept, realizată cât de cât. De ei (cei dragi ai mei), de mine nu i-a păsat sistemului. Însă există o preocupare majoră pentru copiii bolnavi de SIDA şi de Ebola din Africa. E uşor să compătimim ceea ce nu e în responsabilitatea şi în puterea noastră doar ca să părem luminoşi.
Mereu când mi-am cerut drepturile mi s-a spus că trebuie să dovedesc că le merit. De parcă aş fi cerut pomană. Şi toate nopţile şi weekendurile şi sărbătorile pierdute, fără contract, fără plată, ce au însemnat? Obligaţii de serviciu? Voi încerca să demonstrez în continuare că merit mai mult decât ocară din partea celor plini de drepturi şi de indignare. Până atunci, voi trăi cu ajutorul părinţilor pensionari.
L-am cunoscut pe un băiat mai tânăr decât mine, care vorbea stâlcit limba română, român fiind, care avea un accent de Bucureşti, în Iaşi fiind născut şi crescut, care după o şcoală profesională chinuită a făcut un an de pregătire pentru a deveni angajat al ministerului de justiţie în Iaşi, purtător de uniformă şi de armă, cu drepturi uluitoare: 40 de zile de concediu anual, weekendurile şi sărbătorile libere, orele peste program plătite, salariu de peste 2.000 lei lunar la care se adaugă bani de haine şi de mâncare, toate serviciile medicale decontate, chiria decontată (!) şi ridicare automată în grad la fiecare doi ani cu toate beneficiile aferente. La nici 23 de ani, prea puţin şcolarizat, necizelat, îmi spunea că a ştiut să se orienteze în viaţă, uitându-se compătimitor la mine, o biată absolventă de masterat la „Cuza”, lucrând când şi când,cu pauze de luni întregi, cu salariul dat pe chirie şi curent electric, cu împrumut din pensiile părinţilor pentru extracţia unei măsele şi pentru deodorant.
La următorul interviu voi zâmbi, în timp ce amicul meu îşi va mai adăuga o stea pe epoleţi”. (Ziarul de Iasi)

Vezi si

Inspectorii școlari generali, convocați la minister: Vor fi asigurate condiții în sezonul rece

Ministrul Educației Sorin Cîmpeanu a convocat luni la minister inspectorii generali școlari din țară pentru …

4 comments

  1. Pe puțnele posturi din învățământ stau acum mulți pensionari,care au de unde da șpagă la dir.,în timp ce miii de tineri absolvenți nu au o jumătate de normă să -și cumpere 1 pâine.Pe lângă multă corupție în învățământ și nesimțire instaurată.
    Un sector lipsit de legi,de legiuitori,corupție maximă de cînd se intră în sistem și mai ales să rămâi.Multe femei foarte rele ,divorțate,abandonate,nemăritate,nefericite cu multe frustrări de la dir.până la laborante care instigă la răutate.Cum se explică la salariii mici,o corupție extraordinară???.În niciun domeniu bugetar nu mai este așa.

  2. Sarmanii tineri !
    Avem tineri, sutem mult mai buni decat altii,
    dar din pacate sistemul imputit si securist
    ne launga. Romania are cel mai bun
    profesionist din Europa ipentru limba engleza
    sta la iasi, dar va pleca, da draga studenta,
    va pleca la Cambridge, ca ticalosii nu
    merita asemenea valori !

  3. Am citit cu inima stransa aceasta marturisire de suflet a unei tinere valoaroase, si , din pacate , recunosc multi tineri in situatia ei, nu au un loc de munca, nu-si gasesc drumul , se risipesc fara niciun rost, devin blazati si nu putini sunt cei care devin sclavii drogurilor, acoolului sau sunt depresivi.
    Acesti guvernanti penibili, corupti si hoti ar trebui judecati pentru distrugerea unei generatii, si nu numai .

  4. Pentru tinerii romani, singura sansa ca sa faca ceva in viata, este sa ia calea Occidentului. PS Romania este o tara frumoasa, pacat ca este locuita!