Andrei Plesu: Cu melancolie despre libertatea presei

Să nu ne facem iluzii. Dacă „libertate” înseamnă „independenţă“, aşa-zisa libertate a presei e o utopie. Există cel puţin două piedici decisive în calea unui organ de presă „independent“: patronul (adică finanţatorul) şi caracterul versatil (sau absent) al fiecărui gazetar în parte.
Nu zic că n-ar fi posibili (cel puţin teoretic…) şi finanţatori generoşi, dezinteresaţi, preocupaţi să promoveze, prin ziarul lor, o atmosferă publică civilizată, fără partizanat abuziv, fără trivialităţi şi derapaje manipulatorii. Pe de altă parte, nimeni nu e, cred, dispus să piardă bani, să investească într-o afacere pentru care nu există cerere. Nu se poate fără un pic de scandal, fără „breaking news” cotidiene, fără imagini „provocatoare”. E, de asemenea, inevitabil, ca patronul să aibă şi el, ca toţi oamenii, convingeri şi opţiuni, pe care vrea să le regăsească în paginile „produsului” său. Şi aici ajungem la „caracterul” angajaţilor săi.
Toţi ştiu cam ce vrea „şeful”: ori susţinere (politică), ori profit. Ştiu, de asemenea, că cititorul are şi el drepturile şi pretenţiile lui. Nu cumpără dacă nu e „satisfăcut ideologic”, sau dacă ce citeşte nu-l amuză. Şi atunci, n-avem rating, ergo „conducerea” e nemulţumită, ergo ne pîndeşte pierderea slujbei. „Independenţa” se joacă deci între „îngăduinţa”, mai mare sau mai mică, a patronului şi onestitatea profesională, mai mare sau mai mică, a gazetarului. Pînă la urmă, totul e chestie de dozaj: unele publicaţii sunt partizane, dar păstrează o oarecare măsură, altele duc „apartenenţa“ pînă la slugărnicie şi violenţă. Rezultatul e un cerc vicios: cercurile de presă ceva mai decente stau mai prost cu audienţa şi plusează, alunecînd, eventual, spre stilistica isterică a „adversarilor”, iar „adversarii” devin din ce în ce mai vocali, pentru a-şi întreţine „cota”, pentru a da satisfacţie publicului care îi susţine, însetat de furii primare, înjurături şugubeţe şi vedete kitsch.
Continuarea pe adevarul.ro