Friday , September 30 2022

245 de ani de ruperea Bucovinei de la Țara Moldovei

S-au împlinit 245 de ani de la data la care un teritoriu ce cuprindea cea mai mare parte a vechilor ținuturi moldave ale Cernăuților și Sucevei a fost rupt de la Patria Mamă și dat unui imperiu vecin, în plină expansiune, anume Imperiul Habsburgic. Pe data de 26 aprilie 1775, în urma unei convenții încheiate între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman, acesta din urmă consimțea să cedeze primului un teritoriu care însă nu îi aparținea. Este vorba de o suprafață de peste 10 mii kmp din Țara de Sus a Moldovei. O zonă care a fost anterior studiată de austrieci – Muzeul Național al Bucovinei a publicat în acest sens documentațiile realizate de austrieci în intervalul 1772-1774 cu privire la teritoriul Bucovinei și chiar a unor localități învecinate – și care le era necesară acestora pentru a face legătura între recent cucerita Galiție și Transilvania care intrase în granițele imperiului Habsburgic cu peste șapte decenii în urmă. Conform unor cercetări statistice – publicate, de asemenea, de Muzeul Național al Bucovinei – făcute de austrieci în 1776, adică imediat după ce au intrat în posesia acelor teritorii din Țara de Sus a Moldovei, românii erau majoritari în proporție de aproape 85%.

Până atunci, pentru zona respectivă din Țara de Sus a Moldovei se foloseau denumiri precum „Arboroasa”, „Plonina” sau „Cordun”. Termenul „bucovina” era folosit până atunci preponderent ca nume comun, în sensul de „pădure de fagi”, apare prima dată într-un document emis de domnul Moldovei, Roman I Mușat, la 30 martie 1392, prin care dăruiește lui Ionaș Vitezul trei sate, aflate pe apa Siretului, „în sus până la „bucovina cea mare”, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuți…”. Denumirea de Bucovina – formată din slavonă „buk” ce înseamnă „fag” – a intrat în uz oficial după cea această zonă din Țara de Sus a Moldovei a fost alipită la Monarhia Habsburgică, o perioadă figurând și o altă denumire alternativă, în germană: „Buchenland”, adică „Țara Fagilor”.

Unul din președinții Academiei Române dinainte de Marea Unire – Petre S. Aurelian – relata că după încorporarea în Imperiul Habsburgic „populațiunea română șdin Bucovinaț spăimêntată la vederea acestorŭ ómeni adunați din tôte unghiurile Austriei începe a fugi. Sate întregi s’au pustiitŭ; locuitorii au trecut în Moldavia, în Basarabia și în Rusia până în apropiere de Odesa, numai să scape de apăsare și de prigonirea religiósă.”

Contextul în care Imperiul Habsburgic a intrat în posesia teritoriilor din Țara de Sus a Moldovei trebui privit ca o continuare a politicii de extindere din urma primei împărțiri a Poloniei când, în 1772, Monarhia Habsburgică a ocupat de la coroana poloneză Galiția și a intitulat-o „Regat al Galiției și Lodomeriei”, dorind apoi să obțină un teren care să facă legătură cu Principatul Transilvaniei. După încheierea în iulie 1774 a Tratatului ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi, austriecii au început negocieri cu turcii în octombrie 1774 și au obținut în cele din urmă un teritoriu de aproximativ 10.000 de kilometri pătrați pe care l-au numit Bukowina, anexat oficial în 26 aprilie/7 mai 1775. Pe 2 iulie 1776 austriecii și otomanii au semnat o convenție de frontieră, Austria cedând 59 de sate ocupate anterior și rămânând cu 278 de sate.

Singurul care se opune acestei tranzacții turco-austriece cu complicitatea rușilor, este domnul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica (1774-1777) care în decembrie 1774, protestează vehement la Poartă împotriva smulgerii Bucovinei din trupul Moldovei, amintind că respectivul teritoriu nu a făcut niciodată parte din Pocuția, iar ocuparea sa nu poate fi considerată un „act amical” din partea Austriei. În același timp, domnitorul amenința voalat Poarta, sugerând că dacă turcii nu se vor opune anexării Bucovinei, atunci moldovenii s-ar putea adresa unei alte puteri, care evident nu putea fi decât Rusia. Această fermă poziție a lui Grigore al III-lea Ghica va fi de altfel și factorul determinant al morții sale. În Istoria Bucovinei, Ion Nistor reproduce însemnările unui corespondent din Istanbul, datate la 19 noiembrie 1777, privind cauza asasinării domnitorului Moldovei din ordinul sultanului: „Districtul Bucovinei a fost principala cauză a asasinării principelui Ghica. Acest domn nu voia cu niciun preț să consimtă la cesiunea Bucovinei în favoarea Austriei. Precum se vede, el se comporta ca un suveran independent”.

Administrația austriacă s-a menținut în regiune până în 1918. În toamna aceluiași an, statul multietnic Austro-Ungaria – care a încurajat modificarea componenței etnice a Bucovinei în cei 143 de ani de stăpânire- s-a prăbușit.  În ciuda afluxului de migranți încurajat sub stăpânirea austriacă, românii au continuat să rămână cel mai important grup etnic din provincie până în 1880, când ucrainenii i-au depășit în proporție de 5:4. Conform recensământului din 1880, existau 239.690 de ruteni și huțuli, adică circa 41,5% din populația regiunii, urmați de 190.005 de români, adică 33%.

Recensământul din 1910 a evidențiat 800.198 de persoane, din care: 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,08% slovaci, 0,02% sloveni, 0,02% italieni și câțiva croați, țigani, sârbi și turci. Românii erau încă prezenți în toate așezările din regiune, dar numărul lor scăzuse în satele din nord. Mulți dintre germanii bucovineni, precum și câțiva români, emigraseră în secolele al XIX-lea și al XX-lea în America de Nord.

La 18 octombrie 1918, Consiliul Național Ucrainean, înființat la Liov, în Galiția, a plănuit să instituie Republica Ucraineană, care urma să includă Bucovina și Transcarpatia. La 25 octombrie 1918, la Cernăuți a fost înființat un comitet regional ucrainean, condus de Omelian Popowicz  pentru a reprezenta Consiliul Național Ucrainean în Bucovina. În 14/27 octombrie 1918, la inițiativa lui Sextil Pușcariu, Iancu Flondor și Isidor Bodea, Adunarea Constituantă a Bucovinei a înființat, la Cernăuți, Consiliul Național Român, care a adoptat o declarație privind susținerea unirii Bucovinei cu România  și a cerut ultimului  guvernator austriac, Joseph Etzdorf, să cedeze puterea. A urmat o perioadă de mare tulburare în care diversele grupări naționale și politice încercau să își impună punctul de vedere. Punctul de vedere al României a fost inflexibil: Bucovina ca vechi teritoriu din provincia Moldovei trebuia să se întoarcă la Patria mamă. Decizia de intrare a trupelor române în Bucovina a fost luată în 6 noiembrie, după ce a primit asentimentul Aliaților, odată cu demiterea de către rege a guvernului Marghiloman (filogerman) și înlocuirea sa cu un cabinet prezidat de generalul Constantin Coandă. În dimineața zilei de 6 noiembrie primele detașamente de grăniceri și jandarmi români au intrat în orașele Suceava, Gura-Humorului și Câmpulung pentru a restabili ordinea. Pe 29 octombrie/11 noiembrie, la solicitarea Consiliului Național Român, Divizia 8 Română condusă de generalul Iacob Zadik, din cadrul Corpului 4 Armată, comandat de generalul Nicolae Petala, a intrat în Bucovina, în Cernăuți „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”, conform proclamației generalului Iacob Zadik, care a fost lansată din avion. Trupele ucrainene au părăsit orașul Cernăuți, fără a trage un singur foc, retrăgându-se spre Galiția unde aveau loc lupte grele între polonezi și ucrainieni (la 9 noiembrie 1918), iar uzurpatorii și susținătorii lor, care au impus regimul ucrainean, au abandonat puterea și au fugit din Cernăuți.  Primul steag românesc pe turnul Primăriei din Cernăuți a fost ridicat de românul maramureșean Ilie Lazăr. Se încheia, de facto, perioada de stăpânire austriacă a Bucovinei. (D.P.)

Vezi si

Guvernul prelungește compensarea prețurilor la carburanți

Premierul Nicolae Ciucă anunță că Executivul va prelungi, joi, perioada în care prețurile la carburanți …