Thursday , February 2 2023

Rolul insulinodependenței în diabetul zaharat

Rezistenţa la insulină, sau insulinorezistenţa (IR) poate fi definită în multiple moduri. Clinic, IR se defineşte ca o stare în care un nivel plasmatic crescut de insulină la o persoană, nu produce scăderea glicemiei la fel cum se produce la o persoană sănătoasă. În altă manieră, IR se poate defini ca o stare de diminuare a răspunsului celular la insulină, în prezenţa unei concentraţii normale de insulină. Insulina este hormonul ce facilitează transportul glucozei prin membranele celulare impermeabile.

Insulina se cuplează cu receptorul său de la nivelul membranei celulare, determinând pătrunderea în muşchi şi ţesutul adipos a glucozei pentru a forma glicogen, a acizilor graşi pentru a genera trigliceride şi a aminoacizilor pentru sinteza proteică. Insulina este astfel un hormon anabolizant. Orice anomalie în legarea insulinei la receptor, sau în răspunsul receptorului la insulină va determina scăderea activităţii insulinice sau insulinorezistenţă. Dacă insulina nu funcţionează, vom asista la o scădere a pătrunderii glucozei în celule. Rezistenţa la insulină reflectă un deficit al acţiunii insulinei în special la nivelul muşchiului şi ficatului. Cauzele majore ale rezistenţei la insulină în muşchi ar putea fi grupate în cauze genetice şi cauze determinate de obezitate şi inactivitate fizică. Cercetările recente sugerează că hiperglicemia, consecinţă a insulinorezistenţei datorate excesului ponderal, la copii şi adolescenţi, determină autoimunitate urmată de distrugerea celulelor β pancreatice.

În diabetul zaharat tip 1 insulinorezistenţa poate caracteriza un diabet instabil, la care un bun control metabolic este uneori extrem de dificil de realizat. În clinică termenul de insulinorezistenţă este folosit când doza totală de insulină depăşeşte 200 U.I. pe zi sau 2 U.I./kg corp/zi. Pubertatea se caracterizează  prin rezistenţa crescută la insulină datorită hipersecreţiei de hormon de creştere. Supradozarea de insulină, care se întâlneşte frecvent în pediatrie determină frecvente hipoglicemii simptomatice, urmate de câştig ponderal şi în final, de creşterea rezistenţei la insulină. Defecte ale farmacocineticii insulinei sunt implicate în sindromul de insulinorezistenţă subcutanată, suspectat la pacienţii care, în ciuda dozelor mari de insulină, continuă să aibă glicemii mari şi chiar cetoacidoze recurente. În această situaţie s-a observat ameliorarea controlului metabolic după administrarea insulinei pe altă cale decât cea subcutanată (intramuscular, intravenos). Acest fapt sugerează prezenţa unui deficit în absorbţia subcutanată a insulinei, determinat posibil de lipohipertrofie, degradarea locală excesivă a insulinei de către ţesutul subcutanat, defecte ale fluxului sanguin de la nivelul locului de injecţie.

Rezistenţa la insulină este prezentă şi în populaţia generală normoglicemică într-un procent ce variază în funcţie de indicele de masă corporală de la 10% la subiecţii slabi până la 26% la persoanele obeze. În populaţia generală există o mare heterogenitate privind sensibilitatea ţesuturilor faţă de acest hormon, astfel că 1∕3 din persoanele aparent sănătoase prezintă un anumit grad de insulinorezistenţă. Deşi rezistenţa la insulină nu este o boală, prezenţa sa la subiecţii obezi şi non-obezi este asociată cu risc crescut de morbiditate cardiovasculară şi diabet zaharat tip 2. Obezitatea şi sedentarismul sunt factori majori implicaţi în insulinorezistenţă. A fost demonstrat că sensibilitatea la insulină poate fi ameliorată prin exerciţiu fizic, independent de scăderea ponderală şi modificările compoziţiei corporale. Astfel, la pacienţii cu diabet zaharat tip 2 şi insulinorezistenţă, şase săptămâni de antrenament determină creşterea captării glucozei şi a sintezei de glicogen, cu ameliorarea sensibilităţii la insulină.

Insulinorezistenţa din diabetul zaharat reprezintă un factor de risc independent pentru apariţia afectării cardiovasculare. Considerat iniţial doar ca o afecţiune a metabolismului glucidic, diabetul zaharat s-a dovedit a fi o entitate complexă, având ca principal impact cel cardiovascular, 80% din mortalitatea diabeticilor fiind de cauza aterosclerotică.

Tratamentul farmacologic al insulinorezistenţei este dedicat, deocamdată, diabetului zaharat tip 2 şi constă în utilizarea unor medicamente care ameliorează rezistenţa la insulină având ca mecanism major de acţiune reducerea efectelor pe care hiperglicemia cronică le exercită asupra acţiunii şi secreţiei insulinei. În DZ tip 2, obezitatea şi sedentarismul sunt factori majori implicaţi în insulinorezistenţă. Există evidenţe că antrenarea muşchilor determină stimularea expresiei transportorilor de glucoză, atât în DZ tip1 cât şi în DZ tip 2. De asemenea,  factorii nutriţionali joacă un rol important în ameliorarea fenomenului insulinorezistenţei.

Dr. Claudiu COBUZ

Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, Doctor în ştiinţe medicale, Lector universitar

 

Vezi si

Ce conține muștarul vândut în magazinele din România. 88% dintre sortimente au aditivi alimentari

InfoCons a realizat un studiu pe baza produselor tip muștar care se regăsesc pe piața …