RELAŢIA MEDIC – PACIENT în DIABETUL ZAHARAT

reportersite
12 decembrie 2019, 2:20

Fiecare întâlnire dintre medic şi pacient presupune existenţa unei relaţii speciale între cei doi “actori”.  După cum o definea J. Spence, încă din 1960, relația medic – pacient,  „unitatea esențială a practicii medicale este ocazia când, în intimitatea unui cabinet, o persoană care este sau se crede bolnavă cere sfatul unui medic în care are încredere. Aceasta este consultaţia şi tot restul practicii medicale derivă din ea”.

Apariţia, instalarea şi diagnosticarea diabetului zaharat constituie un stres multiplu bio – psiho – social. Astfel, perioada de 2-3 luni, sau chiar mai multe, de la debutul bolii este o perioadă de readaptare la stresul apariţiei boli, deoarece implică schimbări majore ale stilului de viaţă. Assal şi Lacroix, reprezentanţi ai şcolii de diabetologie elveţiană, consideră că există cinci faze sau etape ale adaptării emoţionale ale persoanei diagnosticate cu diabet zaharat la noua sa condiţie: Faza de şoc, care este dominată de sentimentul de spaimă şi de neputinţă sau de dispare, care survine imediat după comunicarea diagnosticului. Faza de negare, de refuz de a accepta realitatea diabetului zaharat. Anxietatea percepută, trăită iniţial de pacienţi este mai ales o anxietate de perspectivă: pierderea libertăţii, a prestigiului şi teama apariţiei complicaţiilor cronice ale diabetului. Faza de revoltă, în care neacceptarea condiţiei sale existenţiale de persoană cu diabet zaharat ia accente de protest relaţional. Aceste sentimente, de frustrare  şi de revoltă se manifestă în plan comportamental prin tendinţa de a critica frecvent personalul medical. Faza de negociere, în care pacientul acceptă selectiv unul din sectoarele de tratament. Faza activă şi responsabilă. Persoana cu diabet zaharat care îşi acceptă boala ajunge la un echilibru emoţional graţie căruia este în măsură de a-şi autogestiona tratamentul în viaţa cotidiană şi de a-l integra în toate activităţile: profesionale, familiale şi sociale. Unii pacienţi manifestă un refuz conştient de a recunoaşte că au diabet zaharat, au reacţie de pseudoacceptare (acceptă că au diabet, dar îşi disimulează condiţia în societate şi în mediul profesional, de teamă că ceilalţi îşi vor schimba imaginea despre ei).

Acceptarea unei boli cronice depinde de echilibrul optim între responsabilitatea medicului şi cea a pacientului aflaţi într-un raport de parteneriat. Procesul de adaptare este de natură dinamică, pacientul trecând progresiv stadial de identificare, dar la fel de bine acesta se poate închista multă vreme în poziţii defensiv-pasive. Capacitatea medicului de a discerne blocajele afective, dar mai ales intervenţia sa empatică pot ajuta mult pacientul să iasă din impas. Abordarea globală, holistică (simultan somatică, dar şi pedagogică şi psihologică) va favoriza noi condiţii şi premise în vederea acceptării afective a bolii şi  a dezvoltării unor strategii active de confruntare cu diabetul zaharat. Persoana  cu diabet zaharat va evolua de la stadiul de pacient în sensul său pasiv, la stadiul de implicare activă şi de co-terapeut, ceea ce va produce o creştere a autonomiei.

Prin cerinţele şi rigorile suplimentare pe care le reclamă, apariţia unei complicaţii cronice  reprezintă o nouă fază de adaptare în evoluţia diabetului, care este trăită ca un nou obstacol psihologic în viaţa persoanei cu diabet zaharat. Dacă până acum se putea spune că diabetul zaharat era o condiţie nonletală cu care se putea trăi, existând o persoană cu diabet şi nu un bolnav, în acest moment diabetul devine o boală, iar persoana care suferă de diabet zaharat complicat se numeşte bolnav.

Scopul educaţiei terapeutice este de a ajuta pacientul şi familia acestuia să înţeleagă boala şi tratamentul acesteia, să colaboreze activ şi să înveţe să-şi menţină capacităţile necesare pentru a-şi armoniza stilul de viaţă cu constrângerile bolii. Acest proces educaţional se desfăşoară continuu, sub diferite forme şi este absolut necesar pentru obţinerea unui bun control metabolic şi ameliorarea calităţii vieţii. Scopul acestui efort este acela de a ajuta persoana cu diabet să se adapteze cât mai bine la noua sa condiţie de viaţă şi de a împiedica apariţia complicațiilor.

Concluzionând, contactul medicului cu pacientul duce la stabilirea unei relaţii complexe care trebuie să releve din partea medicului calităţi de empatie, curaj, fler clinic şi judecată logică, iar din partea bolnavului încredere în medic, dar fără a-i pretinde imposibilul. Fiecare societate acordă anumitor indivizi responsabilitatea de a ușura suferința fizică şi spirituală, endemică în omenire. În acest sens, societatea creează doctori pe care îi înzestrează cu putere şi autoritate, pentru a ușura sau, cel puțin, a izola suferința. În schimbul stimei, doctorul este dator să-şi dedice competenţa şi atenția oricăror probleme prezentate de pacient şi să acționeze în interesul acestuia şi, uneori, în interesul societăţii.

Dr. Claudiu COBUZ

Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, Lector universitar, Doctor în ştiinţe medicale

Email: [email protected]

 

reportersite