Promovarea sănătăţii în spitale

În sfera nevoilor umane de bază, Doyal şi Gough (1991), includ sănătatea fizică şi autonomia, înţelegând prin autonomie „capacitatea de a face alegeri fiind informat despre ceea ce trebuie făcut şi despre modul în care trebuie făcut”. Pentru satisfacerea celor două nevoi considerate de bază este necesară satisfacerea unor nevoi considerate de autori ca fiind intermediare. Aceste nevoi intermediare sunt grupate la rândul lor în două categorii: intermediari pentru satisfacerea nevoii de sănătate fizică (hrană adecvată, apă curată, locuinţă adecvată, mediu de muncă fără riscuri, mediu fizic fără riscuri, îngrijire medicală adecvată) şi factori care contribuie la autonomia emoţională (securitate în copilărie, securitate fizică, securitate economică, reţea socială care asigură educaţia şi un mediu emoţional securizant).

La nivel populaţional nevoia este reprezentată de suma nevoilor individuale. Evaluarea nevoilor de sănătate reprezintă o abordare sistematică în scopul stabilirii faptului că serviciile de sănătate folosesc toate resursele pentru îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei în cel mai eficient mod. Este dificilă definirea stării de sănătate, dar este agreat că a fi sănătos este mult mai mult decât „a nu fi bolnav”. Starea de sănătate include, de asemenea, şi “starea de bine” şi abilitatea persoanei de a-şi atinge potenţialul. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte promovarea sănătăţii ca: “procesul care permite unei persoane să îşi controleze şi să îşi îmbunătăţească starea de sănătate”. Sănătatea este influenţată de mai mulţi factori. Unii, precum stilul de viaţă şi comportamentul, pot fi controlaţi de către individ, dar în general oamenii au puţin control asupra unor probleme precum veniturile, condiţiile de locuit, reţelele de transport sau calitatea aerului.

Promovarea sănătăţii ia în considerare şi nevoia de a crea mediul favorabil unor alegeri benefice pentru sănătate. De asemenea, recunoaşte şi nevoia de a furniza informaţii potrivite şi la timp pentru a ajuta oamenii să facă „alegeri sănătoase”. Promovarea sănătăţii este diferită de promovarea unor produse sau servicii comerciale. „Sănătatea” nu este palpabilă la fel cum este un produs comercial şi beneficiile în a urma îndemnul unui mesaj de sănătate nu sunt, în multe cazuri, obţinute imediat. În cazul produselor şi serviciilor comerciale beneficiile vin imediat după ce publicului consumator i se cere să acţioneze într-un anumit fel. Spitalele joacă un rol important în promovarea sănătăţii, prevenirea bolilor şi oferirea de servicii de reabilitare. Unele dintre aceste activităţi reprezintă o parte esenţială a activităţii spitalelor. Cu toate acestea, prevalenţa în creştere a afecţiunilor legate de stilul de viaţă şi a bolilor cronice necesită o furnizare mai extinsă şi sistematică a unor asemenea activităţi cum ar fi educaţia privind tratamentul, strategii de comunicare eficientă pentru a permite pacienţilor să aibă un rol activ în managementul bolilor cronice sau pentru consiliere motivaţională. La ora actuală se poate considera că spitalele funcţionează atât în România cât şi în alte ţări, pe baza sau în cadrul unor structuri învechite care sunt obligate să reacţioneze într-un mediu devenit tot mai complex şi dinamic. Problema lor centrală devine astfel, reforma şi modificarea propriilor lor structuri interne care să poată face faţă presiunilor venite din mediul extern, de a se transforma dintr-o organizaţie statică, birocratică întruna flexibilă şi adaptabilă noilor solicitări ale societăţii. Este bine cunoscut faptul că, în toate spitalele din România (dar şi din alte ţări europene) există o ierarhie bine stabilită cu structuri manageriale de tip birocratic care coexistă cu un sistem informal de comandă şi control devenit tradiţional. Acest fapt a transformat, de voie de nevoie, mulţi şefi de secţii în manageri sau lideri autoritari care şi-au pus amprenta personală pe managementul secţiilor respective, depăşind de multe ori cadrul oferit de mandat. În plus, secţiile funcţionează prea puţin într-un mod interconectat sau interdependent, cvasi-autonomia este aproape o regulă, iar transferul pacienţilor de la o secţie la alta devine un proces birocratic.

În aceste condiţii, reformarea serviciilor spitaliceşti trebuie să aibă şi o componentă internă care nu depinde hotărâtor de procesul general de reformă declanşat la nivel guvernamental. Cu alte cuvinte, dacă o serie de elemente de schimbare trebuie induse prin intermediul unor măsuri la nivel de legislaţie, există domenii ce pot fi schimbate prin organizare internă sau schimbare modului de abordare. Un astfel de domeniu este şi promovarea sănătăţii care trebuie să devină o componentă esenţială a calităţii serviciilor spitaliceşti.

Rolul spitalelor în promovarea sănătăţii se schimbă. Spitalele nu mai trebuie să îşi limiteze educarea pacientului şi informaţiile date acestuia doar la stilul de viaţă necesar în continuarea procedurilor clinice o dată încheiate. Este de notorietate faptul că din spitalele noastre pacientul pleacă cel mult cu indicaţiile de „a ţine regim” sau „de a renunţa la fumat” aproape indiferent de condiţia patologică pe care o are. Restul indicaţiilor ţin strict de tratamentul medicamentos sau de eventuale proceduri medicale de recuperare. Prea puţin se face în sensul promovării sănătăţii sau dacă se face ceva, atunci se întâmplă izolat şi în mod nestructurat. O dată cu mărirea ariei de acţiune a promovării sănătăţii în cadrul spitalelor se atinge domeniul asigurării calităţii şi îmbunătăţirii calităţii serviciilor. Mai mult decât atât, sistemele de rambursare nu facilitează încă încorporarea sistematică a promovării sănătăţii ca parte integrantă a activităţilor spitalului. Pentru beneficiile pe termen lung atât pentru pacienţi, cât şi pentru sistemul de sănătate, activităţile de promovare a sănătăţii din spitale ar trebui să fie incluse în politicile locale şi naţionale de sănătate.

Dr. Claudiu COBUZ

Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, Doctor în ştiinţe medicale, Lector universitar