Friday , March 29 2024

Miracolul tratamentului insulinic. 11 ianuarie 1922 – prima injecție cu insulină

Înaintea descoperirii insulinei, la începutul secolului al XX-lea, diabetul reprezenta o afecțiune îngrozitoare, care ducea, în cele mai multe rânduri, la deces. Doctorii din perioada respectiva știau că zaharul este cel care putea înrăutăți starea de sănătate a unui pacient diabetic şi că cel mai eficient tratament era acela care implica un regim alimentar foarte strict, în care conținutul de zahăr era extrem de redus. În unele cazuri, însă, dietele drastice aveau consecințe dramatice, pacienții murind, nu de puține ori, din cauza înfometării.

Despre tratamentul cu insulină se poate spune că reprezintă caracteristica cea mai specifică a diabetologiei începând din ianuarie 1922. Primul bolnav tratat cu insulină a fost în spitalul din Toronto – o comă diabetică la un tânăr – la 11 ianuarie 1922. Deşi descoperirea şi introducerea insulinei în arsenalul terapeutic a reprezentat unul dintre momentele cruciale, de adevărată glorie, în istoria medicinii, care a şi adus ulterior nu mai puţin decât trei premii Nobel unor mari cercetători (din păcate, primul dintre ele, cel atribuit în 1923 pentru descoperirea insulinei, reprezintă o “rană” încă deschisă pentru medicina românească prin injustiţia făcută profesorului N.C. Paulescu), acest moment a “ridicat vălul” de pe un domeniu practic necunoscut medicinii până atunci şi anume îngrijirea de durată a unor pacienţi care îşi autoadministrează (marea majoritate) un medicament prin injecţii în condiţii de ambulatoriu. În acelaşi timp a devenit destul de repede evident faptul că descoperirea şi administrarea insulinei nu a asigurat decât supravieţuirea imediată a pacienţilor şi că de fapt reuşita tratamentului depindea de o ajustare continuă a dozelor – sarcină care pentru mult timp a revenit practic numai medicului curant – precum şi de capacitatea pacienţilor de a respecta, pe termen lung, indicaţiile stricte care se interferau serios cu calitatea vieţii lor. Mai mult, odată cu creşterea speranţei de viaţă a pacienţilor cu diabet zaharat prin tratamentul cu insulină, medicina se vedea confruntată cu un capitol nou, foarte puţin cunoscut şi anume complicaţiile cronice ale diabetului.

Acum 100 de ani, pe 11 ianuarie 1922, insulina a fost folosită pentru prima dată la un om pentru a trata diabetul. Leonard Thompson, un băiat de 14 ani aflat pe moarte din cauza diabetului de tip 1, a devenit prima persoană care a primit o injecție cu insulină. În 24 de ore, nivelurile periculos de ridicate ale zahărului din sânge ale lui Leonard au scăzut. La 23 ianuarie 1922, Leonard a primit o a doua injecție. De data aceasta a fost un succes complet, nivelurile de zahăr din sângele acestuia devenind aproape normale, fără efecte secundare evidente. Pentru prima dată în istorie, diabetul de tip 1 nu a fost o condamnare la moarte. După cele 2 injecții cu insulină, starea adolescentului canadian Leonard Thompson s-a îmbunătățit dramatic, el trăind ulterior încă 13 ani cu injecții zilnice de insulină, înainte de a muri de tuberculoză.

Un pesimist ar putea să spună că în perioada care a trecut de la descoperirea insulinei nu s-au produs schimbări majore în administrarea ei. Într-adevăr, calea de administrare obişnuită a rămas cea subcutanată şi deci pacientul trebuie să se folosească în continuare de ac şi de seringă, injecţiile se fac de mai multe ori pe zi, hipoglicemia este un incident aproape inevitabil şi pentru prea mulţi încă dintre pacienţi mentalitatea de bolnav cronic umbreşte viaţa lor şi a celor apropiaţi lor. Optimismul are însă şi el numeroase şi consistente argumente atunci când se observă schimbările evidente: seringile de unică folosinţă, acele ultrafine, pen-urile, pompele de insulină, insulinele cu farmacocinetică si farmacodinamică diferită şi, mai nou, analogii de insulină (cu profile farmacodinamice şi mai individualizate), auto-monitorizarea, conceptul strategic al “împuternicirii” pacientului şi nu în ultimul rând accesul la insulină, sunt progrese incontestabile, care au dus la o creştere vizibilă a calităţii vieţii pacienţilor şi a speranţei lor de viaţă.

Nici un moment nu trebuie uitat faptul că tratamentul cu insulină reprezintă doar una dintre componentele management-ului complex al pacientului cu diabet zaharat (educaţie, screening-ul pentru complicaţiile cronice, abordarea comorbidităţilor, evaluări periodice,etc.) şi că medicul nu trebuie să-şi epuizeze eforturile niciodată într-o singură direcţie. Descoperirea insulinei a însemnat o revoluţie în evoluţia şi tratamentul diabetului (forma care se echilibrează numai cu insulină). Astfel o boală considerată mortală, a devenit compatibilă cu viaţa cvasi-normală în condiţiile respectării indicaţiilor de regim şi tratament. Știința medicală a făcut progrese uimitoare în ultimii ani – astfel se pune în discuţie o speranţă: Este posibilă vreo descoperire pentru vindecarea diabetului zaharat în următorii ani?

Dr. Claudiu COBUZ

Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, Lector universitar, Doctor în ştiinţe medicale

 

 

Vezi si

O companie din China vrea să producă o mașină zburătoare cu ajutorul unei tehnologii europene

O companie din China va încerca să producă o mașină zburătoare cu ajutorul unei tehnologii …