MIERE SAU ZAHĂR?

“De-a lungul istoriei, mierea a fost preţuită ca o hrană perfectă dată de natură. Cu dulceaţa ei naturală şi sănătoasă, mierea conţine importante vitamine, minerale, carbohidraţi, enzime, proteine şi aminoacizi (…). Mierea este o excelentă hrană pentru asigurarea unui plus de energie”. Aşa poate începe reclama pentru mierea de albine, reflectând o veche tradiţie românească după care mierea este alimentul perfect, o hrană a îngerilor. Prin contrast, zahărul este considerat ca o veritabilă toxină, unii asemănându-l cu alte pulberi albe care dau dependenţă şi sunt foarte dăunătoare pentru consumator.

Vă propun în cele ce urmează un studiu comparativ al mierii şi zahărului. De la bun început trebuie precizat că atât mierea, cât şi zahărul sunt alimente rafinate: ele conţin doar unul din cei trei macronutrienţi calorici – glucidele, urmele de proteine conţinute de miere fiind neglijabile. Acesta este motivul pentru care ambele se află situate în vârful piramidei alimentaţiei sănătoase, alături de alte alimente rafinate şi concentrate (dulciuri, sare şi grăsimi).

Mierea de albine este mai bogată în unele vitamine şi minerale decât zahărul. Cu toate acestea, cantităţile din aceste substanţe sunt în general de 50-100 ori mai mici decât necesarul zilnic al unui adult chiar şi la un consum de 100 g miere. Consecinţa acestui fapt este scăderea rezervelor de vitamine şi minerale ale organismului pentru a putea metaboliza glucoza din zahărul şi chiar din mierea consumate în exces. Un alt lucru demn de remarcat este că spre deosebire de zahăr care este aproape 100% zaharoză (un dizaharid format din două molecule de glucoză legate între ele), mierea conţine cca. 17% apă (ceea ce îi conferă consistenţa semilichidă şi conţinutul mai redus de calorii), iar glucidele din miere sunt reprezentate de un amestec de dizaharide cu monozaharide – aşa-numitul zahăr invertit. Una din consecinţe este că absorbţia glucidelor din miere este foarte rapidă.

Dulciurile concentrate (ca zahărul şi mierea) se absorb rapid în sânge şi determină o secreţie energică de insulină din pancreas. Insulina determină scăderea excesivă a concentraţiei glucozei din sânge (= hipoglicemie), determinând apariţia senzaţiei de foame de dulce, de slăbiciune, dureri de cap şi irascibilitate. Persoana în cauză apelează din nou la ciocolată, cafea îndulcită sau băuturi dulci, şi ciclul se reia. Se instalează o stare de hipoglicemie cronică, cu urmări deosebit de neplăcute pe termen scurt şi lung asupra sănătăţii.

Fiecare gram de glucide eliberează cca. 4 calorii prin ardere metabolică. Excesul de calorii neconsumat prin mişcare se depune sub formă de ţesut adipos (câte 1 kg pentru fiecare 7700 calorii). Alimentele foarte dulci stimulează secreţia acidă gastrică şi tind să provoace refluxul conţinutului gastric în porţiunea terminală a esofagului. Cu timpul aceasta duce la iritarea şi ulcerarea mucoasei esofagiene, iar pe termen lung chiar la cancer esofagian. Dulciurile concentrate (de ex. din băuturi ca sucurile carbogazoase, dar şi mierea şi zahărul) încetinesc substanţial activitatea digestivă. Indigestiile devin mai frecvente, iar asocierea lor cu alimente vegetale bogate în amidon sau fibre (legume, leguminoase, etc.) creează condiţii optime proceselor de fermentaţie la nivel intestinal.

Excesul de zahăr sau miere poate determina o scădere a activităţii celulelor sistemului imun. Bolile apar astfel mai des şi se vindecă mai greu. Atunci când proteinele din sânge sunt expuse contactului prelungit cu glucoză se formează molecule complexe numite produşi finali de glicozilare avansată, care sunt responsabili de o bună parte din deteriorarea care însoţeşte îmbătrânirea. Ei se pot forma atât în interiorul corpului la cei care prin consumul exagerat de alimente rafinate dulci au un nivel al glicemiei mai crescut un timp îndelungat, cât şi în afara organismului atunci când proteinele şi zahărul din alimente sunt combinate şi apoi încălzite, producând culoarea maronie atât de apreciată de bucătărese şi gurmanzi.

Recomandări practice: ca alimente rafinate, atât zahărul cât şi mierea trebuie consumate cu moderaţie. Mierea este mai apreciată de consumatori datorită proprietăţilor ei organoleptice (gust, miros, consistenţă, aspect, etc.) mai bune decât ale zahărului. Datorită prezenţei unor microorganisme benefice şi a compoziţiei sale bogate şi variate, mierea naturală consumată cu moderaţie de către persoanele fără contraindicaţii are o serie de proprietăţi dietetico-terapeutice: activitate microbiostatică (frânează dezvoltarea microbilor) şi microbicidă (omoară microbii), capacitate antioxidantă (anihilează radicalii liberi) şi efect stimulator asupra microflorei intestinale probiotice; favorizează absorbţia intestinală a fierului. În afara acestora, există puţine argumente solide care să justifice o valoare cu totul deosebită a mierii de albine în comparaţie cu zahărul.

Dr. Claudiu Cobuz, Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, Lector universitar, Doctor în ştiinţe medicale

Email: [email protected]