Friday , March 29 2024

ISTORICUL DIABETULUI ZAHARAT

Indicii despre diabetul zaharat se găsesc încă de acum 3000 de ani în celebrele documente găsite la Teba (Ebers). Aracticus din Capadocia este primul care izolează cu peste 2000 de ani în urmă diabetul ca boală. Acesta foloseşte, pentru că simptomul care impresiona cel mai mult era poliuria (urinarea frecventă), termenul de diabet, care înseamnă a trece prin sau sifon, în ideea că apa ingerată este eliminată rapid. Următorul pas, după observarea simptomelor, este făcut de Galen (sec II e.n.), care, în dorinţa de a explica mecanismele bolii afirmă că diabetul este o boală a rinichilor, ideea fiind preluată şi de Avicenna, după circa 1000 de ani, care mai observă că apare un reziduu urinar asemănător mierii.dr cobuz

Până în secolul al XVI-lea acestea sunt informaţiile care se cunoşteau despre diabetul zaharat. Informaţia începe să circule mai bine începând cu această perioadă şi Paracelsus (medic elveţian) este cel care priveşte diabetul ca o maladie generală, determinată de un factor sanguin. Ulterior Thomas Willis (1648) şi Claude Bernard (sec.XIX) circumscriu treptat simptomatologia clinică şi biologică a bolii. Medicul englez Thomas Willis gustă urina unui pacient cu diabet zaharat şi constată că este dulce, făcând deosebirea între diabetul zaharat (pe care l-a numit ţi diabetes anglicanus) şi diabetul insipid. În ceea ce priveşte tentativele pentru tratarea bolii, John Rollo, medic scoţian, indică un regim fără vegetale –  acestea fiind responsabile, după părerea sa, de formarea zahărului în stomac.

Momentul cel mai important în istoria diabetului este reprezentat de Langerhans care, în 1869, descrie existenţa în pancreas a unor formaţiuni de celule cu aspect particular faţă de restul ţesutului pancreatic care au fost denumite ulterior insulele Langerhans. Mai târziu, s-a descoperit că acestea au rolul unor glande de tip endocrin şi sunt formate din mai multe tipuri de celule. În 1885 Von Mehring şi Mikovsky descriu apariţia diabetului după extirparea totală a pancreasului la animale (pancreatectomie). Ulterior,  Minkovsky, prin ligatura pe canalele excretoare ale pancreasului demonstrează că deşi pancreasul se distruge, diabetul nu apare atâta vreme cât insulele Langerhans rămân intacte : deci la originea diabetului se găseşte distrugerea insulelor Langerhans care secretă insulină. Cu demonstraţia experimentală menţionată se stabilea mecanismul de apariţie a diabetului zaharat insulinodependent, pentru ca mai târziu să se constate că în diabetul zaharat tip 2 nu este vorba de o lipsă de secreție a insulinei.

Ultima etapă în istoria diabetului zaharat, în care ne aflăm şi în prezent, este tratamentul atât în ceea ce priveşte tipul 1, cât şi tipul 2. O contribuţie deosebită, care face din el descoperitorul insulinei, o aduce în 1921 savantul român Paulescu, care reuşeşte să extragă din pancreas o substanţă numită de el “pancreină”, cu acţiune de scădere a glicemiei în sângele câinelui fără pancreas (acţiune hipoglicemiantă). Paulescu, elevul diabetologului  francez Lancereaux, profesor la facultatea de medicină din Bucureşti, titular al catedrei de fiziologie, şi-a început lucrările sale  încă din 1916. Din nefericire, lucrările au fost întrerupte din cauza războiului. El îşi face cunoscute descoperirile sale la 31 august 1921 în “Archives Internationales de Physiologie”, Liege, sub forma articolului intitulat: “Recherches sur le role du pancreas dans l’assimilation nutritive”. La 10 aprilie 1921, Paulescu a obţinut din partea Ministerului Industriei şi Comerţului din România brevet de invenţie cu nr.6254 intitulat “Pancreina şi procedura fabricării sale”. Tot în 1921, chirurgul  Banting şi studentul în fiziologie Best încep să lucreze experimental în scopul descoperirii hormonului cu acţiune hipoglicemiantă secretat de pancreasul endocrin. Rezultatele cercetărilor lor sunt comunicate în “Physiologicul Journal Club” la sfârşitul anului 1921 şi publicate în “Journal of Laboratory and Clinical Medicine” în februarie 1922; cunoscut la început sub numele de “insletină” (denumirea iniţială dată de Banting şi Best) denumire schimbată apoi în insulină de McLeod, acest hormon este acela care a modificat evoluţia bolii diabetice. Primul bolnav tratat cu insulină a fost în spitalul din Toronto – o comă diabetică la un tânăr – la 11 ianuarie 1922. În 1923, Banting şi McLeod primesc premiul Nobel pentru descoperirea insulinei, făcându-se astfel o mare nedreptate lui Paulescu. Descoperirea insulinei a însemnat o revoluţie în evoluţia şi tratamentul diabetului (formă care se echilibrează numai cu insulină). Astfel o boală considerată mortală, a devenit compatibilă cu viaţa cvasi-normală în condiţiile respectării indicaţiilor de regim şi tratament.

Știința medicală a făcut progrese uimitoare în ultimii ani – astfel se pune în discuţie o speranţă: Este posibilă vreo descoperire pentru vindecarea diabetului zaharat în următorii ani?

    Dr. Claudiu Cobuz

Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, Lector universitar, Doctor în ştiinţe medicale

Email: [email protected]

 

 

Vezi si

Dr. Cobuz: Alimentația în post

Dacă pornim de la explicația cuprinsă în DEX- postul reprezintă interdicția de a mânca unele …

One comment

  1. Vă salut cu respect! Am 48 de ani și sunt diagnosticat cu diabet de tip 1 de la vârsta de 24 de ani. Am rugămintea să mă îndrumați ce trebuie să fac pentru a putea intra în posesia unui dispozitiv (am auzit că există) care să transmită în permanență nivelul glicemiei (probabil pe smartfon).
    Mulțumesc. Aștept răspunsul dumneavoastră.