Importanţa nutriţională a magneziului

Cu toate că structura lor e simplă comparativ cu a celorlalţi micronutrienţi (vitaminele), mineralele îndeplinesc o gamă largă de roluri metabolice. Semnificând un procent de 4-5% din greutatea corporală (aproximativ 2,8 kg la femei şi 3,5 kg la bărbaţi), mineralele sunt reprezentate în proporţie de 50% de către calciu, 25% de fosfor şi încă 25% – suma cantităţilor din celelalte elemente. Pe lângă noţiunea de aport zilnic, o alta care guvernează starea de aprovi­zionare a corpului este cea de biodisponibilitate, semni­ficând gradul de disponibilitate pentru absorbţie a unui mineral în intestinul subţire şi de absorbţie şi eficienţă reală a unui mineral.  Nu se absorb şi se elimină prin fecale mi-neralele din compoziţia unor molecule organice şi anorganice complexe, fie prove-nite din alimentaţie, fie formate în lumenul intestinal, cum sunt săpunurile formate din calciu şi acizi graşi, fitaţii, oxalaţii şi fosfaţii de calciu. Biodisponibilitatea scade şi datorită interacţiunilor mineral-mineral, precum şi unor factori fiziologici (acidi­tatea gastrică, statusul sistemelor homeostatice ale organismului, stresul, ce afectează funcţia gastro-intestinală).

Magneziul este un macroelement mineral esenţial, împreună cu calciul şi fosforul intră în structura ţesutului osos. Organismul adult conţine aproximativ 20 până la 28 g magneziu, din care  peste 50% se găseşte în  ţesutul osos (sub formă de fosfat sau carbonat de magneziu), 25% în muşchi şi restul în ţesuturile moi. Nivelul seric normal este cuprins între 1,5 şi 2,5 mEq/l. Mai mult de jumătate din această cantitate se găseşte în oase, un sfert în muşchi, iar restul se repartizează, în principal, în inimă, ficat, rinichi, tubul digestiv şi în plasmă.

Magneziu este cofactor pentru mai mult de 300 de enzime implicate în metabolismul intermediar glucidic, lipidic şi protidic. Printre reacţiile care necesită magneziu se numără: sintezele de acizi graşi şi proteine, fosforilarea oxidativă a glucozei şi a derivaţilor ei în calea glico-litică. Magneziul influenţează activitatea sistemului nervos central, este cunoscut ca mi-neralul anti-stres; dar dozele mari de magneziu pot cauza mai ales la pacienţii cu insuficienţă renală acţiuni sedative, cât şi deprimarea conductibilităţii la nivelul plăcii neuromusculare.

Raţia zilnică recomandată pentru adulţi este de 350 mg/zi. Pentru sugari, un aport de 70 mg/zi, acoperă necesarul zilnic; iar pentru copii 120-180 mg/zi. Se recomandă creşterea aportului de magneziu la 400 mg/zi în perioadele de creştere, la femei în perioada maternităţii, în stress-ul fizic şi psihic. Magneziul este abundent în alimente şi în general, o dietă echilibrată conţine cantităţi adecvate. Surse de magneziu sunt: leguminoasele uscate, nuci, alune, cacao, ceai, smochine, cereale integrale (grâu, ovăz, orz), ca şi vegetalele verzi, închise la culoare în care Mg este un constituent esenţial al clorofilei (salată, spanac, ceapă verde, urzici); de asemenea apele minerale (Borsec, Harghita) conţin magneziu. Peştele, carnea, laptele şi fructele (portocale, mere, banane) sunt surse sărace în magneziu. Dietele bogate în alimente rafinate sunt de obicei cu un conţinut mic de magneziu (mineralul este pierdut în timpul procesării alimentelor), comparativ cu dietele bogate în vegetale şi cereale integrale.

Deficitul de magneziu apare în: alimentaţie parenterală prelungită; ciroza hepatică; sindroame de malabsorbţie; afecţiuni renale (nefrite interstiţiale, acidoză renală); hipertiroidism, hiperparatiroidism; etilism cronic; stres postchirurgical; diete bogate în grăsimi saturate, fibre, exces de Ca. Clinic, se manifestă prin:  disfagie, disfuncţia articulaţiei temporo-mandibulare; crize tetanice; insomnie, anxietate, confuzie, depresie; colici abdominale; aritmii, angor pectoris, HTA. Deficitul de magneziu determină deficite de sinteză a matricei organice, cu deficite de calcificare la nivel osos, osteoporoză, fracturi la traumatisme minore, tasări ale corpilor vertebrali. Scăderea concentraţiei de magneziu a fost implicată atât în apariţia  aritmiilor, cât şi în infarctul miocardic. Analizele studiilor clinice efectuate, despre folosirea magneziului în infarctul miocardic acut, su-gerează o reducere a morta-lităţii. Suplimentarea aportului oral de Mg la femei de vârsta a IIa şi a IIIa, cu hipertensiune arterială uşoară, a avut ca efect o scădere semnificativă atât a tensiunii sistolice, cât şi diastolice. Deşi excesul de magneziu poate inhiba calcificarea osoasă, este puţin probabil ca sursele alimentare, chiar şi suplimentările dietei cu magneziu, să determine manifestări de toxicitate.

Nu în ultimul rând, o re-zervă suficientă de magneziu poate scădea riscul de cancer. Potrivit unui studiu publicat recent în American Journal of Clinical Nutrition, cu fiecare 100 mg de magneziu pe care le integrăm zilnic în alimentaţie ne putem reduce riscul de cancer colorectal cu 13 procente.

 Claudiu COBUZ,  

medic specialist diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, doctor în ştiinţe medicale.

email: [email protected]