Dr. Cobuz: Rezistenţa la insulină

Rezistenţa la insulină, sau insulinorezistenţa (IR) poate fi definită în multiple moduri. Clinic, insulinorezistenţa se defineşte ca o stare în care un nivel plasmatic crescut de insulină la o persoană, nu produce scăderea glicemiei la fel cum se produce la o persoană sănătoasă. În altă manieră, insulinorezistenţa se poate defini ca o stare de diminuare a răspunsului celular şi tisular la insulină, în prezenţa unei concentraţii normale de insulină, sau ca un răspuns normal al celulelor sau ţesuturilor cu preţul unei insulinemii crescute.

Răspunsul biologic diminuat la insulina endo şi exogenă se referă atât la ineficienţa hormonului pe metabolismul glucidic, lipidic şi protidic cât şi la creşterea şi diferenţierea celulară. Insulina este hormonul ce facilitează transportul glucozei prin membranele celulare impermeabile. Insulina se cuplează cu receptorul său de la nivelul membranei celulare, determinând pătrunderea în muşchi şi ţesutul adipos a glucozei pentru formarea de glicogen, a acizilor graşi pentru a genera trigliceride şi a aminoacizilor pentru sinteza proteică. Insulina este astfel un hormon anabolizant. În esenţă insulina anunţă celula că glucoza este abundentă şi trebuie utilizată ca şi combustibil preferenţial. Orice anomalie în legarea insulinei la receptor, sau în răspunsul receptorului la insulină va determina scăderea activităţii insulinice sau insulinorezistenţă. Dacă insulina nu funcţionează, vom asista la o scădere a pătrunderii glucozei în celule. Rezistenţa la insulină reflectă un deficit al acţiunii în special la nivelul muşchiului scheletic şi ficatului. Cauzele majore ale rezistenţei la insulină în muşchi ar putea fi grupate în cauze genetice şi cauze determinate de obezitate şi inactivitate fizică. Cercetările recente sugerează că hiperglicemia, consecinţă a insulinorezistenţei datorate excesului ponderal, la copii şi adolescenţi, determină autoimunitate urmată de distrugerea celulelor β pancreatice.

La pacientul cu diabet zaharat, insulinorezistenţa poate caracteriza un diabet instabil, la care un bun control metabolic este uneori extrem de dificil de realizat. În clinică termenul de insulinorezistenţă este folosit când doza totală de insulină depăşeşte 200 U.I. pe zi sau 2 U.I./kg corp/zi. Rezistenţa crescută la insulină este frecventă în situaţiile cu hipersecreţie de hormoni hiperglicemianţi. Pubertatea se caracterizează  prin rezistenţa crescută la insulină datorită hipersecreţiei de hormon de creştere (GH). Defecte ale utilizării insulinei sunt implicate în sindromul de insulinorezistenţă subcutanată, suspectat la pacienţii care, în ciuda dozelor mari de insulină, continuă să aibă glicemii mari şi chiar cetoacidoze recurente. În această situaţie s-a observat ameliorarea controlului metabolic după administrarea insulinei pe altă cale decât cea subcutanată (intramuscular, intravenos, sau intraperitoneal). Acest fapt sugerează prezenţa unui deficit în absorbţia subcutanată a insulinei, determinat posibil de lipodistrofie, degradarea locală excesivă a insulinei de către ţesutul subcutanat, defecte ale fluxului sanguin de la nivelul locului de injecţie.

Insulinorezistenţa din diabetul zaharat reprezintă un factor de risc independent pentru apariţia afectării cardiovasculare. Considerat iniţial doar ca o afecţiune a metabolismului glucidic, diabetul zaharat s-a dovedit a fi o entitate complexă, având ca principal impact cel cardiovascular, 80% din mortalitatea diabeticilor fiind de cauză aterosclerotică. Diabetul reprezintă un factor de risc independent pentru patologia aterosclerotică. Toate manifestările clinice ale acesteia, boala cerebrovasculară, boala coronariană ischemică, boala vasculară periferică apar cu o incidenţă crescută la pacienţii cu diabet zaharat, pe fondul unui fenomen de ateroscleroză prematură şi extensivă.

Tratamentul primar în cazul rezistenţei la insulina constă în pierderea în greutate, stabilirea unui program de exerciții si schimbarea stilului de viață – modificări care reduc necesarul organismului de insulina. Reducerea glucozei şi a carbohidraților din dieta si optarea pentru consumul alimentelor cu indice glicemic scăzut constituie un prim pas in gestionarea rezistentei la insulina. Alimentele cu un indice glicemic scăzut se descompun mai lent, si astfel glucoza este eliberata treptat in organism, reducând necesarul de insulina. În plus, exercițiile fizice şi scăderea in greutate stimulează sensibilitatea celulelor la insulina prin creșterea ratei de absorbție a glucozei de către celulele corpului. Tratamentul farmacologic al insulinorezistenţei este dedicat, deocamdată, diabetului zaharat tip 2 şi constă în utilizarea unor medicamente care ameliorează rezistenţa la insulină având ca mecanism major de acţiune reducerea efectelor pe care hiperglicemia cronică le exercită asupra acţiunii şi secreţiei insulinei.

Dr. Claudiu COBUZ

Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, Doctor în ştiinţe medicale, Lector universitar