Dr. Cobuz: Relația sănătate – boală

Starea de bine, așa cum o definește Organizația Mondială a Sănătății nu este condiționată doar de absența bolii și disfuncția ei, ci se referă la un proces complex și multidimensional, în care starea subiectivă de bine este un element fundamental. Componentele stării de bine sunt: a)- acceptarea de sine – atitudine pozitivă față de propria persoană, acceptarea calităților și defectelor personale, percepția pozitivă a experiențelor trecute și viitoare; b)- relații pozitive cu ceilalți – încredere în oameni, socialul, intim, nevoia de a primi și a da afecțiune, atitudine empatică, deschisă, caldă; c)- controlul – sentimentul de competență și control personal asupra sarcinilor, își creează oportunități pentru valorizarea nevoilor personale, face opțiuni conform cu nevoile proprii; d)- sens și scop în viață – direcționat de scopuri de durată medie și lungă, experiența pozitivă a trecutului și relevanța viitorului, convingerea că merită să te implici, curiozitatea; e)- dezvoltarea personală – deschidere spre experiențe noi, sentimentul de valorizare a potențialului propriu, capacitatea de autoreflexie, percepția schimbărilor de sine pozitive, eficiență, flexibilitate, creativitate, nevoia de provocare, respingerea rutinei.

Dacă sănătatea poate fi în general admisă ca o stare de bine, boala rezultă din dezechilibrul ființei cu lumea, din lupta lor asimetrică și dezarmonioasă ce contrazice nu numai logosul în evoluție al ființei, ci și pe cel al lumii și al societății. Toate acestea după ce Hipocrate ajunge a considera că la tot ce supără i se spune boală. În acest context, boala este în antiteză cu sănătatea, astfel încât, aceasta anticipează o serie de amenințări la adresa integrității și/ sau capacității sale fizice, mergând până la pierirea sa, mai ales dacă informațiile sale despre cazuri similare îi sugerează astfel de posibilități. În câmpul vieții socio profesionale și familiale, apar de asemenea, în caz de îmbolnăvire gravă, fisuri capabile, în anumite situații, greu previzibile, mai ales la începutul bolii, să se adâncească și să-l facă pe bolnav să-și modifice, dacă nu statutul și rolul său, cel puțin inserția la nivel de grup până atunci satisfăcătoare sau chiar ideală. Din această perspectivă alături de boală, o atenție deosebită trebuie s-o acordăm omului bolnav, existența umană aflată în această postură al cărui dramatism accentuează caracterul imediat și particular al bolnavului și îi schimbă modul de reflectare, ca și orientarea conduitei.

Rezultă din contextualitatea celor menționate anterior, că este destul de greu a surprinde în definiții, fenomenul – boală, dar și paradoxal i se acordă un timp fizic și psihic mult mai mare decât sănătății, deoarece ea creează probleme, reușește să ducă la apariția acelui disconfort psihic ce cumulează atitudini și conduite comportamentale. De aceea, dualitatea: sănătate/boală întruchipează, psihologic vorbind, achiziția și responsabilitatea actului viu, de a trăi, de a fi în viață, de a derula concepte, sentimente și atitudini. A oscila între sănătate și boală, e de fapt necesitatea de a ne găsi fiecare echilibrul între cele două, dând valoare cuvântului, crezare omului (medicului) și trăind cu multă cumpătare, viața.

Şi pentru „a trece cu bine faza de om bolnav”, în foarte multe cazuri, cel implicat în această nouă ipostază dovedește de multe ori inconsecvență în răspunsul pozitiv la unele situații privind boala și care pornesc de la: apariția unor simptome; apelul la cunoștințele sale medicale, dar mai ales la cele ale unor semiprofesioniști; autoeducația; bagatelizarea simptomelor;  prezentarea în ultimă instanță la medic, cu implicații nefaste la adresa sănătății. Dacă cel suferind ar reuși să „uite” și să nu apeleze la „amânările” de mai sus, boala s-ar diagnostica din timp, iar întrebările de tipul: ce pot să știu?; ce trebuie să fac?; ce îmi este permis să sper?, kantiene în fond și care permit cunoașterea, vor face ca relația medic – pacient și calitatea de bolnav/ pacient, să manifeste structural, conceptul de boală, dând valențe cognitive sănătății. Imaginea celor două nu trebuie să reprezinte distorsiunea dintre plus și minus, ci reciprocitatea între acceptare și înțelegere.

„Sănătatea nu este totul”, a spus cineva, „însă, fără sănătate, totul este nimic”. Iar filozoful german Schopenhauer afirma: „Nouă zecimi din fericirea noastră se bazează pe sănătate”. Sănătatea poate fi comparată cu un miraj: o putem atinge, dar niciodată n-o deținem în totalitate. Sănătatea nu e ceva ce poți poseda, ci un proces; e o cale de a fi. Niciodată nu putem spune „sunt absolut sănătos”, ci putem fi mereu în mers, în înaintare, căutând să atingem o țintă care, în sine, e de neatins. Concepția că bolile societății actuale sunt legate de stilul de viață și că ele se pot preveni, fiind chiar reversibile, constituie cea mai importantă descoperire medicală a secolului XX. E mult mai simplu sa previi decât sa tratezi. Starea sănătății în UE este definită prin trecerea la prevenție și la asistența medicală primară ca fiind tendința cea mai importantă în toate țările.

 Dr. Claudiu COBUZ

Medic primar diabet zaharat, nutriție și boli metabolice, Doctor în științe medicale, Lector universitar