Monday , March 4 2024

Comunicarea medic-pacient în diabetul zaharat

Apariția, instalarea și diagnosticarea diabetului zaharat tip 1 constituie un stres multiplu bio – psiho – social. Astfel, perioada de 2-3 luni, sau chiar mai multe, de la debutul bolii este o perioadă de readaptare la stresul apariției boli, deoarece implică schimbări majore ale stilului de viață. Într-un astfel de context, cum poate fi abordat un pacient cu o astfel de asociere, în așa fel încât să se asigure o complianță pe termen lung și o educație terapeutică de calitate?

Abordarea paternalistă – acest tip de abordare, considerat ca aparținând practicilor medicale ceva mai vechi, inspirat din tradiția hipocratică a devoțiunii pentru bunăstarea pacienților. Obișnuit acestui model, pacientul este informat asupra diagnosticului său și asupra terapiei, dar această comunicare nu aparține uneia în adevăratul sens al cuvântului, ci are un caracter notificativ, informațiile pe care le primește pacientul fiind selectate, cu scopul ca acesta să consimtă la planul terapeutic adecvat. O astfel de abordare – autoritară – chiar dacă este vizat beneficiul pacientului – poate asigura premisele unei complianțe de cursă lungă? Prezența diabetului zaharat comportă în primul rând o schimbare radicală a stilului de viață – în condițiile în care această schimbare nu are efect curativ – în mod paradoxal, vizat fiind a ține boala sub control. Cum poate un pacient să accepte atât de uŞor aceste lucruri și să adere pe termen lung dacă aceste informații îi sunt mai degrabă „aduse la cunoștință” decât comunicate? Cum îl convingem că toate acțiunile sunt „spre binele lui” dacă practic nu îl vindecă și că deși știm mai bine ca medici ce trebuie făcut, totuși, în acest caz particular, acest „trebuie” nu numai că nu este sinonim cu vindecarea, dar nici măcar nu conduce la aceasta? Este abordarea paternalistă cea care asigură rezultatele pe termen lung? Paternalismul însuși rezidă din conflictul dintre respectul pentru autonomia pacientului și datoria medicului de a face bine. Se disting două forme de paternalism: cel „slab”- legat de atitudinea față de un pacient care nu poate acționa autonom sau a cărui autonomie este redusă și cel „puternic”- trecerea peste acțiunile sau alegerile unui pacient, deși acesta este deplin autonom. În cazul particular al pacientului cu diabet zaharat, acesta nu poate fi considerat ca nefiind autonom (doar dacă prezintă alte condiții care-i pot limita/influența autonomia) – deci s-ar utiliza o abordare de tip „paternalist puternic”- extrem de controversată, care ar încălca orice drept al pacientului de a lua decizii.

Abordarea în parteneriat a pacientului a lăsat în urmă tradiția, spre a face loc unui concept central care a câștigat teren – autonomia pacientului, exprimată în principiul care stipulează că „persoanele autonome ar trebui să fie lăsate să-și exercite capacitatea de autodeterminare”. În acest demers, medicul oferă pacientului toate informațiile care îi sunt necesare acestuia pentru a putea decide pentru sine, plecându-se de la ideea potrivit căreia medicul și pacientul nu împărtășesc aceleași valori în legătură cu viața, sănătatea. Astfel, relația medic-pacient devine una în care ambii sunt incluși, nemaiexistând acea tendință de „subordonare”, pacientul dobândind statutul de partener și în același timp de participant activ la actul medical, fiind încurajat să ia decizii în legătură cu sănătatea și viața sa, potrivit informației primite și setului său propriu de valori. Asistăm la un adevărat parteneriat, bazat în primul rând pe comunicare de ambele părți, pe deliberare și alegere voluntară. Acceptarea unei boli cronice depinde de echilibrul optim între responsabilitatea medicului și cea a pacientului aflați într-un raport de parteneriat. Procesul de adaptare este de natură dinamică, pacientul trecând progresiv stadiile de identificare, dar la fel de bine acesta se poate închista multă vreme în poziții defensiv-pasive. Capacitatea medicului de a discerne blocajele afective, dar mai ales intervenția sa afectivă pot ajuta mult pacientul să iasă din impas. Abordarea globală, holistică (simultan somatică, dar și pedagogică și psihologică) va favoriza noi condiții și premise în vederea acceptării afective a bolii și a dezvoltării unor strategii active de confruntare cu diabetul zaharat. Persoana cu diabet zaharat va evolua de la stadiul de pacient în sensul său pasiv, la stadiul de implicare activă și de co-terapeut, ceea ce va produce o creștere a autonomiei.

Scopul final este acela de management al bolii și automanagement al bolii reușit. Pentru aceasta este nevoie ca pacientul să-și accepte contextul medical, să înțeleagă de ce schimbarea stilului de viață și urmarea cu strictețe a planului terapeutic este importantă, chiar dacă nu îl poate vindeca, chiar dacă, în ciuda efortului, ca medici, nu deținem soluția curativă. Consider că, deși implică un timp mai îndelungat, discuții amănunțite, pentru care uneori medicul nu este pregătit nici ca resursă psihologică, nici ca resursă de timp, această abordare se apropie de o cale spre succesul terapeutic.

Dr. Claudiu COBUZ

Medic primar diabet zaharat, nutriție și boli metabolice, Doctor în științe medicale, Lector universitar

Vezi si

Dr. Cobuz – Riscurile și beneficiile dietei vegetariene

Conceptul alimentației vegetariene a început să se dez­volte încă din antichitate. Motivele pentru care s-au …