75 de ani de la oficializarea internațională a raptului sovietic asupra nordului Bucovinei

Tratatele de pace consfințesc revenirea nu doar a părții de nord și de est a Transilvaniei în teritoriul României, ci reiterează pierderea de către țara noastră a părții de sud a Dobrogei (Cadrilaterul) și a părții de nord a Bucovinei, ceea ce însemna că doar zona înglobată actualmente în județul Suceava mai rămânea în cadrul țării. „Frontierele României … vor fi cele care erau în fiinţă la 1 Ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare … Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 Iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 Iunie 1945 (de facto, urmare a unei lovituri de stat pusă la cale la Praga de către sovietici și trădători comuniști cehi, aceștia din urmă consimt să cedeze URSS un teritoriu de peste 12 mii km² care va fi înglobat în RSS Ucraineană și care, actualmente, constituie regiunea Transcarpatia – n.r.). Hotărârile Sentinţei (Dictatului – n.r.) de la Viena din 30 August 1940 sunt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938”.

De partea aliaților erau: SUA, Marea Britanie, Franța, URSS (republicile sovietice socialiste Belarusă și Ucraineană erau reprezentate distinct), China, Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, Etiopia, Grecia, India, Olanda, Noua Zeelandă, Polonia, Uniunea Africii de Sud și Yugoslavia. De partea țărilor de partea ai Axei se aflau: Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. Cu toate că România (ca de altfel și Italia) a întors armele împotriva Germaniei și între România și Ungaria a existat o situație de conflict armat, după 23 august 1944, România a fost inclusă în partea țărilor situate de partea Axei. Prin urmare, nu a existat niciun tratat de pace direct între România și Ungaria, terminarea stării de război fiind menționată separat în tratatele semnate cu aliații. În preambulul Tratatului de la Paris se prevede că „la 24 August 1944 România a încetat toate operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, s’a retras din războiul contra Naţiunilor Unite şi a rupt relaţiile cu Germania şi Sateliţii ei şi că, după ce a încheiat la 12 Septemvrie 1944 un Armistiţiu cu Guvernele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americei, lucrând în interesul tuturor Naţiunilor Unite, ea a participat activ la războiul împotriva Germaniei”.

Deși toate statele aliate au fost prezente la Paris, nu toate au participat la negocierile cu toate puterile de partea axei și nu toate au semnat tratatele de pace respective, tratatul cu România a fost semnat de: SUA, Marea Britanie, URSS (inclusiv republicile sovietice socialiste Belarusă și Ucraineană, reprezentate distinct) Australia, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă și Uniunea Africii de Sud, după criterii care nu au fost pe deplin clarificate. Oficial, acestea erau considerate, conform tratatului încheiat cu țara noastră, „State aflate în război cu România şi care au purtat în mod activ războiul împotriva Statelor europene inamice cu forţe militare importante”. Probabil că în condiții similare, Tratatul de la Paris din 10 februarie 1947 cu Ungaria a avut ca părți semnatare din partea aliaților următoarele state: URSS (inclusiv republicile sovietice socialiste Belarusă și Ucraineană care erau reprezentate distinct), Marea Britanie, SUA, Australia, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană şi Iugoslavia – aceasta din urmă neavând un conflict clar cu țara noastră, dar având unul cu Ungaria.

De facto situația la granița între România și Ungaria fusese reglementată anterior Conferinței de la Paris, la 7 mai 1946 (a 19-a ședință plenară), Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe a adoptat o hotărâre despre frontiera romano-ungară: “Deciziunea sentinței de la Viena din 30 august 1940 este nulă și neavenită. Frontiera dintre România și Ungaria, așa cum exista la 1 ianuarie 1938, este restabilită prin prezentul articol”. Pe 8 mai 1946, a fost fixată frontiera dintre țara noastră și URSS, pe linia stabilită la 28 iunie 1940, fiind o recunoaștere a pactului Ribbentrop-Molotov iar frontiera dintre România și Bulgaria, în conformitate cu tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940.

Deși delegația maghiară a încercat să obțină o modificare a frontierei româno-maghiare, așa cum era ea formulată în proiectul Tratatului de pace, cerând cedarea unui teritoriu din Transilvania in suprafata de cca. 22.000 km² (14 august 1946), însă cererea a fost respinsă ca nefondată de Conferința de Pace. Între 31 august și 5 septembrie 1946 (lucrările Comisiei politice și teritoriale pentru România), Ungaria a cerut să se atribuie Ungariei cca. 4.000 kmp de la granița de nord-vest a României. Replica a venit din partea lui Gheorghe Tătărescu, la 2 septembrie 1946 iar la 5 septembrie 1946 comisia a votat cu 10 voturi pentru si doua împotrivă (Australia și Uniunea Sud-Africană) pentru menținerea hotărârii Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe din 7 mai 1946, privind anularea dictatului de la Viena.

Între 30 august – 12 septembrie 1946 au fost dezbătute cererile guvernului român de modificare a proiectului Tratatului de Pace: modificarea datei de 12 septembrie 1944 cu cea de 23 august 1944 ca început al participării la război alături de Puterile Aliate și Asociate; recunoașterea statutului țării de cobeligerantă; specificarea faptului că România nu a luptat numai împotriva Germaniei, ci și a Ungariei.

Delegatul Ucrainei s-a opus fățiș primei solicitări și, întrucât, conform procedurii, nimeni nu a susținut cererea României, aceasta a fost respinsă de comisie și n-a putut ajunge ca recomandare pentru o hotărâre a Conferinței. Procedura pentru țările Axei: aveau dreptul să-și exprime punctul de vedere când erau solicitate; puteau totuși înainta memorii și materiale, care erau considerate documente de lucru și luate în discuție dacă erau însușite, ca amendamente, de marile puteri (SUA, URSS, Marea Britanie, Franța și China – în special primele trei aveau un rol hotărâtor) sau state invitate (Australia, Belgia, RSS Bielorusă, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua Zeelandă, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană, RSS Ucraineană și Iugoslavia). În cazul acceptării la vot a observațiilor și propuneri formulate de unul din aceste state, erau trecute mai departe în competența Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe.

Recunoașterea statutului României de țară cobeligerantă a fost susținută de delegații Ucrainei și Cehoslovaciei, cărora li s-au adăugat cei ai Franței si Bielorusiei. La vot, comisia politică și teritorială pentru România, a respins cu 8 voturi (Australia, Canada, Marea Britanie, India, Noua Zeelandă, SUA, Uniunea Sud-Africană și URSS) contra 4 cererea a doua a României. În afara Franței, care nici nu s-a numărat printre semnatarele Tratatelor de Pace de la Paris cu România, toate puterile occidentale (SUA, Marea Britanie și fostele sale colonii) au fost ostile acestei solicitări iar în acest context Moscova nu a făcut parte separată, însă probabil din rațiuni politice, de menajare a unor sentimente, a lăsat sateliților săi de la Kiev și Minsk posibilitatea să fie de acord cu statutul de cobeligerantă al țării noastre. Insuficient, la fel ca și atitudinea frumoasă a Cehoslovaciei la eliberarea căreia a contribuit din plin și România.

Deși un tratat de pace oficial între România și Ungaria nu a existat, cele două țări s-au aflat – cel puțin teoretic – în stare de război până la 1947 iar asta se deduce totuși din prevederile Tratatului de la Paris este prevăzut că „Starea de război dintre România şi Ungaria va lua sfârşit la data intrării în vigoare a Tratatului de Pace de faţă”.

Cererea privind specificarea faptului că România nu a luptat numai împotriva Germaniei, ci și a Ungariei a fost și ea respinsă, întrunind doar 4 voturi „pentru”: Ucraina, Cehoslovacia, Bielorusia și Noua Zeelandă și 8 contra, inclusiv Franța în mod surprinzător oarecum. Cea mai frumoasă atitudine a continuat să o aibă Cehoslovacia pentru care, în mod natural, întoarcerea armelor s-a produs și contra Ungariei iar jertfele umane și materiale pe care le-a considerat a fi suficiente cât să justifice statutul de cobeligerant au fost făcute, natural, de România atât contra Germaniei, cât și contra Ungariei. Poziția separată a Moscovei față de sateliții de la Kiev și Minsk – cu toate că la Moscova se semnase în 12 septembrie 1944 Convenția privind armistițiul dintre România și Națiunile Unite în care se recunoștea că de la 24 august, ora 4.00, România a luptat alături de Națiunile Unite “împotriva Germaniei și Ungariei”, urmând să pună la dispoziția Puterilor Aliate “nu mai puțin de 12 divizii” -denotă o inconsecvență din partea URSS. Respingerea acestor cereri ale delegației române, pe deplin îndreptățite, a influențat de o manieră nefavorabilă țării noastre numeroase alte articole din Tratatul de Pace.

Spre exemplu, dispozițiile art. 24, care prevăd data de 1 septembrie 1939 drept data a începerii executării obligațiilor de restituire a drepturilor și intereselor Națiunilor Unite, când este cunoscut că România a intrat în război numai la 22 iunie 1941. În ceea ce privește clauzele economice, au fost menținute formulările din proiectul de tratat, cu mici modificări: reducerea plății daunelor cauzate supușilor Națiunilor Unite pe teritoriul României cu 25% (Romania solicita o reducere cu 80%), scoaterea din obligațiile României a daunelor ce se refereau la teritoriul ocupat de Ungaria etc. Au fost însă respinse cererile profund îndreptățite ale delegației române privind limitarea despăgubirilor ce urmau să fie plătite de România pentru perioada de până la 23 august 1944, suprimarea scutirilor de taxe pentru țările Națiunilor Unite, recunoașterea dreptului României de a primi despăgubiri de la Germania și Ungaria, tari cu care s-a aflat în război după data de referință amintită etc. O ultima încercare făcută de guvernul român, de a obține modificări în proiectul de tratat, a fost făcută la 13 noiembrie 1946. Într-un memoriu înaintat Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe întrunit la New York, executivul român revenea asupra problemei cobeligeranței, a recunoașterii creanțelor asupra Germaniei (în valoare de 1.056 milioane mărci) etc., dar și de aceasta dată îmbunătățirile obținute au fost infime. (D.P.)