Dilema Israelului privind Egiptul

Israelul a ieşit din mutismul său. Premierul Benjamin Netanyahu a avertizat că în Egipt se poate repeta ceea ce s-a întâmplat în Iran în 1979, iar preşedintele Shimon Peres şi-a exprimat sprijinul faţă de Hosni Mubarak, în timp ce ţări aliate precum SUA, sau unii europeni şi-au moderat tonul criticilor la adresa liderului egiptean.

Tăcerea iniţială şi declaraţiile recente demonstrează marea preocupare provocată de revoltă. O schimbare de regim în Egipt ar presupune pentru Israel o pierdere a securităţii. Acordul de pace de la Camp David, semnat în 1979 de Menahem Beghin şi Anwar el Sadat, a garantat 30 de ani de pace rece între ambele ţări după mai multe războaie, dar totuşi pace, notează marţi ziarul El Periodico, citat de Agerpres.

După asasinarea lui Sadat, tocmai pentru a fi semnat pacea, succesorul său, Hosni Mubarak a fost singurul lider arab care a dialogat permanent cu diferitele guverne ale statului evreu cu care a menţinut relaţii bune, jucând totodată un rolul de mediator în conflictul dintre israelieni şi palestinieni. Spectrul amintit de Netanyahu este cel al revoluţiei islamice care a transformat Iranul într-o teocraţie. În anul 1978 a început valul de proteste populare şi greve împotriva regimului autocrat şi represiv al şahului Mohamed Reza Pahlevi care guvernase ţara cu o mână de fier timp de aproape patru decenii. Situaţia a devenit de nesusţinut, şahul l-a numit prim-ministru pe reprezentantul opoziţiei Shapur Bahtiar şi a plecat în exil.

A urmat o scurtă perioadă de reforme democratice: au fost desfiinţate temutele servicii de securitate, deţinuţii politici au fost eliberaţi şi s-a permis reîntoarcerea ayatollahului Khomeiny care trăia exilat în Franţa. Imediat după ce a pus piciorul în ţară, clericul aclamat de sute mii de iranieni a anunţat respingerea primului ministru. Două luni mai târziu se năştea republica islamică care durează de 30 de ani. Premierul israelian se teme că se poate repeta procesul la frontiera ţării sale. De aceea marea sa preocupare, pe care o resimte şi Washingtonul marele susţinător al Israelului şi Egiptului, este cea de a evita un vid de putere prin care să se strecoare islamismul radical şi care să pună sub semnul întrebării existenţa statului evreu.

Atitudinea pe care o vor adopta Fraţii Musulmani, singurul grup de opoziţie, interzis dar tolerat în ţara Nilului, rămâne o necunoscută. Fondat la sfârşitul anilor 20, grupul este responsabil de asasinarea lui Sadat, dar în ultimii ani a renunţat la violenţă. La alegerile din 2005 a obţinut a cincea parte din mandate. La cele recente nu s-a mai prezentat, fiind evidentă natura frauduloasă a scrutinului, însă dacă ar fi făcut-o ar fi obţinut un rezultat estimat la 30% din voturi.

Frăţia musulmană nu s-a plasat în fruntea revoltei, dar membrii săi au ieşit în stradă. Totuşi, ar putea renunţa la apatia din primele zile şi profita de momentul actual de confuzie. Mubarak nu pleacă, oamenii nu părăsesc strada, iar armata nu preia frâiele situaţiei. Nu există un vid de putere, dar nici control. Este logic ca Israelul să urmărească ceea ce se întâmplă dincolo de graniţa sa cu nervozitate. Cu atât mai mult când alte situaţi din zonă evoluează în sensul contrar intereselor statului evreu.

În Liban, altă ţară la graniţă cu Israel, o nouă criză politică s-a soldat cu controlul puterii de către Hezbollah. Israelul şi-a pierdut şi aliatul turc: operaţiunea din Gaza de acum doi ani şi gravul incident al flotilei umanitare în care au murit mai mulţi cetăţeni turci, au răcit considerabil relaţiile dintre premierul RecepTayyip Erdogan şi oficialii israelieni. Nu este deci de mirare ca preşedintele care se laudă în faţa lumii arabe că este singura democraţie din Orientul Mijlociu să se arate dispus să salveze un regim autocrat, represiv şi corupt, precum cel al lui Hosni Mubarak.