Vaicareala

C\inarea egoist\ este virulent\ [i intolerant\ cu pornirile altora. Nu exist\ decît un singur model legitim de v\ic\real\, cel al egoistului, restul e curat\ pref\c\torie.

Orice bun rom=n [tie s\ se v\ic\reasc\. Unii au devenit atît de pricepu]i în a se jelui încît doar simpla lor prezen]\ în lume inspir\ o nesfîr[it\ mil\. Al]ii, mai practici, au transformat v\it\tura în discurs autonom. Ie[i în lume, te întîlne[ti cu cineva. „Ce mai faci?”, îl întrebi pe X. „Nu prea bine”, ]i se r\spunde. Hopa, ai încurcat-o. „Nu prea bine” este un teribil declan[ator de vaiete.
Discursul de of, vai [i v\leu e laborios [i ritualizat. Nu te po]i v\ic\ri doar un pic. Cel care te ascult\ trebuie, o [tim prea bine, s\ capete anvergura întregului, iar temele de lamentare trebuie împletite cu me[te[ug retoricesc. „Nu prea bine” alunec\ cu elegan]\ de la individual la general: s\n\tatea e [ubred\, banii sînt pe sponci, c\ru]a familiei scîr]îie din toate osiile, necazurile pîndesc la tot pasul, lumea e rea, domnule, rea, iar tînguirea universului astup\ zilnic porii metafizici ai fiin]ei.
Între miriadele de v\ic\reli, fiecare cu notele ei inconfundabile, cîteva tipuri atrag în mod constant aten]ia, prin prolixitate, nerv [i spirit de sintez\.
Considerînd vaietul din punctul de vedere al priceperii de care d\ dovad\ actorul social, ne oprim întîi asupra deosebirilor între tînguirea naiv\ [i cea expert\.
V\ic\re]ul naiv practic\ o jeluire accidental\, accesorie. Ingenuitatea cu care d\ glas sfî[ierilor personale [i cosmice îl face simpatic. Tonul lament\rii e temperat de stînjeneal\ (omului îi este probabil ru[ine s\ se v\ic\reasc\), vorbele se situeaz\ în vecin\tatea sincerit\]ii, conversa]ia alunec\ repede spre zone mai sigure.
Expertul v\ic\relii se situeaz\ la antipod. Fertilitatea substratului tragic germineaz\ poetic în jelaniile unui astfel de artist emerit. „Bun\ ziua”, îl salu]i. „Of, ce-i bun într-o zi ca asta?”. „S-a întîmplat ceva?”, întrebi, cu suspiciune. „Ah, de unde s\ încep?”. Încerci s\ ba]i în retragere: „Hai, c\ mai vorbim noi”. Degeaba, profesionistul [tie c\ are de-a face cu un biet amator. Se aga]\ scai de fiin]a-]i [i î[i intr\ plenar în rol. Dou\, trei ceasuri mai tîrziu, tu e[ti pr\bu[it („vai de mine [i de mine!”), iar expertul, vioi, înc\rcat energetic, încrez\tor în propriile for]e, porne[te în c\utarea altui recipient preg\tit s\-i primeasc\ duiumul de jeluiri esen]iale.
În raport cu meandrele societ\]ii, v\ic\reala poate fi egoist\ sau empatic\. Egoistul se va lustrui pe sine cu mult spor. De fapt, sinele s\u este matricea în care a luat fiin]\ tînguiala. Nimic nu este mai important decît of-ul personal. Dac\ î]i trece prin cap s\ te v\ic\re[ti [i tu, tu, umil [i mut spectator al chinurilor emblematice prin care a trecut f\ptura v\ic\riciului egoist, asupra ta se vor dezl\n]ui focul [i para lamenta]iilor desprinse parc\ din Apocalips\. C\inarea egoist\ este virulent\ [i intolerant\ cu pornirile altora. Nu exist\ decît un singur model legitim de v\ic\real\, cel al egoistului, restul e curat\ pref\c\torie. Î]i vine chiar s\-i dai dreptate. Exist\ oare cineva care se poate v\ic\ri mai abitir?
V\ic\re]ul empatic este un c\l\u al sinelui. Nu jelaniile proprii formeaz\ substan]a discursului, ele sînt doar pretexte, mijloace de a introduce [i explora vaietele altora. „Sînt mîhnit, drag\”, ]i se întinde mreaja. „De ce?”, te bagi gre[it în vorb\. „Îl [tii pe X? S\racul, s\ vezi ce a p\]it!”. Ascul]i, blestemîndu-]i impruden]a, înflorirea nefericitelor p\]anii ale lui X. Povestea curge spornic, dar lovitura de maestru nu a fost dat\, înc\. „- {i [tii ceva?”. „- Ce?”. „- M\ bucur c\ nu sînt în pielea lui!”.
Un alt soi curios de me[te[ugar al ah-ului prelungit este empaticul-ecou. Dac\ te pune Necuratul s\ îi spui ceva despre tine, „ecoul” te love[te drept în moalele lament\rii. „Nu m\ simt bine”, îi m\rturise[ti. „Nici eu!”, î]i r\spunde. „O duc greu de tot cu banii”, îl încerci. „{i eu”, ]i-o întoarce. „Mi-a murit [oarecele pisicii!”, exagerezi. „Mie-mi spui?”, te las\ masc\ „oglinda”. „Sînt un mare idiot!”, murmuri înciudat. „Dar eu?”, te oglinde[te, interogativ retoric, „ecoul”.
Judecat\ din unghiul poten]ialului patogen, v\ic\reala poate fi benign\ sau malign\.
Jeluirile benigne trec aidoma tramvaiului prin sta]ie, sta]ia fiind tu. V\ic\riciul opre[te la punct fix, st\ o vreme pe capul t\u, apoi se duce mai departe, conform unui grafic de tînguire bine stabilit. Din cînd în cînd, te anun]\ c\ vine s\ stea „un pic” de vorb\ cu tine. De fapt, nu st\ de vorb\ cu tine, ci cu sine, tu e[ti doar turnesolul prin care artistul î[i verific\ poten]a reactiv\. Dac\ e[ti puternic, îl anun]i c\ „sta]ia” s-a desfiin]at, mai întîi temporar, mai apoi permanent. Dac\ accep]i starea de fapt, se poate ajunge la v\ic\real\ malign\.
Ai aflat c\ v\ic\re]ul este aidoma unui virus apt s\ contamineze tot? Dac\ r\spunzi afirmativ la întrebare, e deja prea tîrziu. Ca victim\ a epidemiei, nu î]i r\mîne decît speran]a incert\ a imuniz\rii pe cale natural\. Cui pe cui se scoate. Te întorci din lume, dup\ întîlnirea cu cineva. „Ei, cum a fost? Ce ai f\cut? Ce ai rezolvat?”, te asalteaz\ cu întreb\rile cei dragi. În fa]a unei asemenea prospe]imi inocente, te descol\ce[ti u[urel, te a[ezi lini[tit în pozi]ie de atac [i eliberezi controlat toxinele: „Of, dragii mei, s\ vede]i ce am p\]it!”

Ioan MILIC|