HOMO VALACHUS – Povestiri din Cetatea Ambiguitatii

Nimeni nu pare s\ mai aib\ r\gazul explica]iilor. Abrevierile, încifr\rile, acronimele de tot felul, iconografia minimalist\ [i sugestia imagistic\ au invadat intervalul postmodernit\]ii, n\ucindu-ne. Dac\ nu î]i p\strezi aten]ia, în permanen]\, la cote maxime de activitate, ri[ti s\ fii dep\[it de istorie, intri în zona gri a ambiguit\]ii.

A[teptam pe cineva, în urm\ cu cîteva zile, în fa]a corpului central al Universit\]ii. Un tîn\r înalt, foarte slab, ochelarist, palid [i nesigur s-a apropiat pentru a m\ întreba timid: „Nu v\ sup\ra]i, [ti]i cumva cît este ceasul?” „{i dou\zeci [i cinci”, i-am r\spuns scurt, revenind apoi la gîndurile mele. Omul a mul]umit [i s-a retras, r\mînînd totu[i, ezitant, la vreo [ase metri dep\rtare. Dup\ mai multe secunde, l-am observat întorcîndu-se, parc\ [i mai derutat decît înainte. Am b\gat iute mîna în buzunar dup\ patru-cinci lei, ca s\ retez ferm agonia interpretativ\, pe care o b\nuiam la debut. Eram convins c\ întrebarea nu fusese decît o „înc\lzire” la exercitarea sportului nostru na]ional – cer[etoria. Spre surprinderea mea îns\, tîn\rul – suspectînd, desigur, ceva în scotoceala mea febril\ prin buzunare – s-a gr\bit s\ spun\: „Cît [i dou\zeci [i cinci, dac\ nu v\ sup\ra]i?” Complet buim\cit, datorit\ turnurii nea[teptate a lucrurilor, m-am bîlbîit pu]in înainte de a zice c\ era nou\ [i dou\zeci [i cinci de minute.
În principiu, a[ avea circumstan]e atenuante. E greu de presupus c\ te po]i afla într-un loc, la un moment dat, f\r\ a [ti ora aproximativ\ din zi, cînd se deruleaz\ filmul vie]ii. Ar mai trebui s\ întrebi în ce zi/lun\/an ne g\sim, pentru ca tabloul delabr\rii s\ fie plenar. Cu toate acestea, la o analiz\ atent\ a situa]iei, lapidarul meu interlocutor era cît se poate de îndrept\]it s\ cear\ l\muriri suplimentare. Atunci cînd solici]i o informa]ie, te a[tep]i s\ o prime[ti în integralitatea sa, chiar dac\ anumite detalii î]i sînt deja cunoscute. Nu este aici doar o regul\ a polite]ii universale, ci [i o ilustrare in nuce a virtu]ilor ra]ionalit\]ii. Nu po]i pretinde c\ ai în]eles [i, în consecin]\, st\pîne[ti o realitate, un adev\r, dac\ tu devii primul care o/îl prezint\ ciuntit. Am cunoscut pe cineva, în trecut, care, întîlnindu-te pe strad\, î]i spunea cu entuziasm subit [i f\r\ nici o introducere: „S\ [tii c\ sînt de acord cu Milica. Are perfect\ dreptate.” Sau: „Nea Pisic\ nu mai vrea s\ vin\. S-a sup\rat.” Te crispai, cu un rînjet tont pe figur\, dorindu-]i s\ fi avut necivilitatea (legitim\, altfel) de a-l întreba: „Care Milica, oame?” Ori: „Cine-i Nea Pisic\, taic\?”
În episodul din fa]a Universit\]ii, eu m\ aflam, indubitabil, în culp\. În postura – ad hoc – de emitent de informa]ii, vorbisem eliptic despre „Milici” [i „Nea Pisici”, f\cîndu-m\ a[adar vinovat de lipsa inteligibilit\]ii, una dintre maladiile cele mai r\spîndite, s\ recunoa[tem, în postmodernitate. Faptul c\ tr\im într-un timp al vitezei nu mi se mai pare demult o scuz\ plauzibil\ pentru cultura lacunar\ ce s-a închegat, pe nesim]ite, în jurul nostru, în ultimii cincizeci de ani. Paradoxal, în vremuri în care, se [tie, informa]ia circul\ mai repede ca niciodat\ [i e mai accesibil\, la nivel de mase, mai mult decît oricînd în istoria umanit\]ii, preocuparea pentru inteligibilitate [i exhaustivitate a sc\zut îngrijor\tor. Principala problem\ trebuie c\utat\ în limb\ [i, cu prec\dere, în folosirea ei. Individul postindustrial [i-a pierdut voluptatea comunic\rii prin limbaj, care, la înainta[ii s\i, ajunsese, prin sofisticate dezvolt\ri, la nivel de art\. Omul post-istoric transform\ limba, o reduce, în fond, la stadiul de ideogram\, exploatîndu-i, pîn\ la sec\tuire, capacitatea simbolic\ (a se urm\ri „noul limbaj” al Internetului sau al mesageriei celulare, în interiorul c\ruia nevoia de brevitate a impus un palier meta-textual a[a-zicînd, cu semnifica]ie codificat\).
Se în]elege, într-un astfel de context mentalist, inteligibilitatea r\mîne o op]iune, [i nu o obliga]ie. Nimeni nu pare s\ mai aib\ r\gazul explica]iilor. Abrevierile, încifr\rile, acronimele de tot felul, iconografia minimalist\ [i sugestia imagistic\ au invadat intervalul postmodernit\]ii, n\ucindu-ne. Dac\ nu î]i p\strezi aten]ia, în permanen]\, la cote maxime de activitate, ri[ti s\ fii dep\[it de istorie, intri în zona gri a ambiguit\]ii. Nu mai vorbim aici doar despre o inadaptare la tehnologie (care î[i are – [i ea – substraturile sale psihosociale!), ci de îns\[i inadecvarea la ritmul existen]ei. Prin urmare (observ lucrul la mul]i dintre contemporani), în efortul de adaptare necesar, unii se refugiaz\ în neinteligibil ca într-o inexpugnabil\ fort\rea]\, ca într-o veritabil\ Cetate a Ambiguit\]ii. Cu cît sistemul devine mai confuz pentru ei, deschizîndu-le înainte pr\p\stiile comunic\rii eliptice [i oceanele limbajului de lemn, cu atît aceste victime ale neîn]elegerii [i insuficientei explica]ii se retrag pe piscurile teoriilor abracadabrante [i ale filozofiilor aberante. Încet-încet, universul „exploziei de informa]ie” actual se transform\ într-un decor autist. Lumea e tot mai mult creionat\ în stilul butaforiei din teatrul absurd. Dac\ vei încerca s\ treci dincolo de „reprezent\ri”, pentru a comunica, te vei trezi b\tînd, exasperat, în poarta masiv\ a Cet\]ii Ambiguit\]ii. Nimeni nu î]i va deschide îns\. Vei auzi, cel mult, un glas stins, undeva pe metereze, spunîndu-]i dezolat: „Pleac\, pleac\! Nea Pisic\ nu mai vine [i nu va mai veni niciodat\! S-a sup\rat definitiv.”
Codrin Liviu CU}ITARU