HOMO VALACHUS: Disperarile Feliciei

Reu[esc foarte rar s\ urm\resc un film românesc de la cap la coad\, chiar atunci cînd e vorba despre cele premiate [i l\udate de exper]i interna]ionali. Am mereu impresia c\ regizorii no[tri nu vor s\ în]eleag\ un lucru elementar: cinematografia r\mîne o art\ în sine, cu regulile ei foarte clare de desf\[urare, indiferent dac\ ele sînt sau nu mai „superficiale” decît regulile altor arte, precum literatura, pictura [i muzica. Creatorii de film autohtoni – într-o majoritate destul de semnificativ\ – caut\ adesea în pelicul\ subtilit\]i [i simbolistici improprii specificului camerei de luat vederi. Mul]i devin, de aceea, u[or inadecva]i. Nu par s\ în]eleag\ faptul c\, punîndu-se în fa]a unui ecran, spectatorul a[teapt\ s\ vizioneze un film, nu o nuvel\ ori un poem. Dac\ [i-ar dori alte experimente artistice, ar citi o carte, ar contempla un tablou, ar asculta un fragment muzical. Observa]ia poate fi extins\ la nivelul întregii cinematografii europene – prea „intelectual\” pentru „genul” [i formula „estetic\” pe care le ilustreaz\. În sfîr[it, s\ zicem doar c\ se vede de la o po[t\ c\ americanii au dat str\lucire artei cinematografice (prin ceea ce implic\ ea în mod real). Se potrive[te perfect spiritului lor liber, lipsit de prejudec\]i.

Totu[i, excep]ii exist\. M-am confruntat cu una dintre ele zilele trecute. M\ refer la filmul (coproduc]ie european\ din 2009) regizat ([i scenariat) de R\zvan R\dulescu [i Melissa de Raaf – Felicia, înainte de toate. Este un film absolut remarcabil, trebuie s\ o spun de la început, f\r\ urm\ de artificialitate artistic\ [i cu un joc excelent al actorilor (în frunte cu titulara Ozana Oancea), lipsit el însu[i de teatralitatea fad\ c\tre care „mon[trii sacri” ai scenelor noastre sînt puternic înclina]i. Subiectul cucere[te prin aparenta lui simplitate. O femeie de 40 de ani, emigrat\ de ani buni în Olanda (cu copil [i un fost so] acolo), î[i viziteaz\, scurt, familia bucure[tean\. La întoarcere, condus\ de mama ei, ajunge prea tîrziu pentru a mai fi acceptat\ la check in [i pierde avionul. Segmentul de rezisten]\ al peliculei îl constituie deruta personajelor la Otopeni. Pe de o parte, Felicia ar pleca aproape în orice condi]ii (o a[teapt\ copilul în Olanda), pe de alta, mama ar dori s\ o mai re]in\ pu]in la Bucure[ti. Contrariat\ de suma enorm\ (peste o mie de euro) pe care ar trebui s\ o pl\teasc\ dac\ ar accepta un nou bilet (business class) la cursa de sear\, Felicia se las\ convins\ (de[i cu inima strîns\) s\ mai r\mîn\ o zi.

Exuberant\, mama are deja strategia reîntoarcerii bine definit\ în minte: „va scoate puiul din congelator”, îl va anun]a pe Papa (r\mas acas\, datorit\ recentei opera]ii de cancer de pancreas) [i o va chema la mas\ [i pe Iulia (sora din Bucure[ti a Feliciei – „realizat\” în România). De altfel, cele dou\ o sun\ chiar pe Iulia pentru a veni s\ le ia, cu ma[ina, de la aeroport. Dac\ pîn\ acum tensiunile dintre mam\ [i fiic\ erau doar intuite (Felicia nu poate suporta conven]ionalismele p\rin]ilor ei, retardul istoric în care se complac – înc\ tr\iesc, mental, înainte de 1989 -, excesul lor de afectivitate [i r\bufne[te frecvent, punîndu-i la punct), în intervalul a[tept\rii Iuliei, un antagonism cultural se creioneaz\ plenar. El reprezint\ miza valoric\ a filmului [i asupra lui merit\ s\ coment\m. Felicia resimte leg\tura cu România (prin familie) ca pe o povar\ fatidic\, de care nu poate sc\pa [i care o împiedic\ s\ fie/s\ devin\ olandez\ pîn\ la cap\t (în pofida integr\rii sale profesionale [i sociale în civiliza]ia de adop]ie). Nu mai poate suporta observa]iile p\rin]ilor, grija lor ridicol\, vizitele acas\, mesele absurd de îmbel[ugate de aici, compara]ia cu sora „realizat\” [.a.m.d. Pe scurt, refuz\ s\ mai fie copilul r\t\cit (emigrat) [i neîmplinit.

Spune, la un moment dat, plîngînd, o fraz\ de mare înc\rc\tur\ psihologic\, la care mama nu are vreun r\spuns: „De ce s\ mai faci copii, dac\ nu po]i s\-i sus]ii [i s\-i direc]ionezi mai apoi în via]\?”. Iulia [i so]ul s\u apar, oportun, [i le iau pe cele dou\ acas\. Ultimul cadru din film ni-l prezint\ pe Papa (slab [i am\rît) deschizînd u[a apartamentului. To]i intr\ voio[i, mai pu]in Felicia, care r\spunde la telefon [i întîrzie pe coridorul blocului. Vorbe[te, în olandez\, cu fiul ei Marc (exasperat, se pare, de întîrzierea mamei cu înc\ o zi). Acest cadru este absolut extraordinar. Absorbit\ de dialog, Felicia nu bag\ de seam\ c\ b\trînul bolnav a r\mas în u[\, a[teptînd, de[i nu în]elege o iot\ din ce spune fiica lui acolo. Într-un tîrziu, observînd prelungirea conversa]iei cu Marc [i sl\bit de efort, el se retrage, l\sînd îns\ u[a deschis\ în urma sa. Nu cunosc nici o alt\ imagine artistic\ – din spa]iul intelectual rom=nesc – care s\ sugereze mai bine, la ora actual\, scindarea mentalitar\ pe care o tr\im. S-au creat, în ultimele decenii, dou\ culturi, dou\ Românii, care î[i reteaz\, treptat, pun]ile de comunicare [i interac]iune. Le-am putea numi „cultura abandonatului b\trîn” [i „cultura emigratului tîn\r”. Fiecare dintre ele se lupt\ cu fantasmele, frustr\rile, nefericirile [i a[tept\rile proprii, îns\ aceste fantasme, frustr\ri, nefericiri [i a[tept\ri sînt din ce în ce mai diferite, pierzîndu-[i, zilnic, pu]inele puncte de rezonan]\.

Acuza]ia cumplit\ adus\ de Felicia mamei (de ce s\ faci copii, dac\ nu-i po]i sus]ine ulterior?) devine, prin iradiere, acuza]ia unei întregi genera]ii (a faimo[ilor „decre]ei”) supuse ostraciz\rii socio-economice [i împinse apoi la exil. Cum poate o societate s\ dezvolte complexul obsesional al natalit\]ii, cînd ea se întemeiaz\ – in extenso – pe dispre]ul [i ridiculizarea vie]ii umane în ansamblul s\u, cînd ea î[i idolatrizeaz\, pervers, disfunc]ionalitatea [i disolu]ia? O întrebare teribil\, lipsit\, desigur, de r\spuns, cu atît mai mult cu cît noi nu c\ut\m, s\ recunoa[tem, niciodat\ r\spunsul, dilema [i suspensia meditativ\ fiind mediul nostru propice de fiin]are. Înduio[\tor totu[i, cople[itor chiar, din punct de vedere emo]ional, r\mîne faptul c\ acest fiu „dorit cu ardoare”, de[i, paradoxal, „alungat” în lume s\-[i g\seasc\ rostul are în spatele lui o u[\ deschis\. Probabil singura pe care poate intra, cu adev\rat, nestingherit. {i la care poate reveni oricînd. (Codrin Liviu CU}ITARU)