Friday , March 29 2024

NUTRIŢIA DE-A LUNGUL TIMPULUI

Cele mai vechi preocupări privitoare la alimentaţia zilnică privită ca mijloc terapeutic folosit pentru tratamentul maladiilor îi aparţin lui Hipocrate. Ideile hipocratice au marcat medicina până în secolul XVI, iar o parte dintre ele (privind influenţa factorilor de mediu asupra stării de sănătate şi boală) pot fi considerate valabile şi astăzi. Şcoala hipocratică utiliza termenul de diaita pentru a defini per ansamblu studiul stilului de viaţă al omului, incluzând pe lângă alimentaţie (al cărei rol era recunoscut ca central) şi celelalte influenţe ale mediului ambiant asupra acestuia. Ulterior, cuvântul folosit în limba latină – dieta – semnifica totalitatea factorilor care afectează într-un sens sau altul starea de sănătate: aerul, hrana, temperatura mediului, exerciţiul fizic, posibilităţile de odihnă etc. – practic, modul complet în care omul trăieşte şi se adaptează la mediul înconjurător. În secolul I d.Hr. apare restrângerea sensului cuvântului dietă la cel de regim alimentar, sub influenţa şcolii medicale egiptene, ce considera alimentaţia ca fiind „sursa tuturor relelor”. Lumea medicală a Imperiului Roman face cunoştinţă cu concepţia hipocratică prin intermediul lui Galen (secolul II d.Hr.), de la care au rămas generaţiilor următoare o serie de recomandări legate de regimurile adresate anumitor boli. Marile personalităţi ale Romei antice – precum Ovidiu, Seneca, Cicero, Horaţiu – se împotrivesc abundenţei alimentare şi exceselor „care coboară pe om” şi preferă în schimb abstinenţa alimentară, mergând până la regimuri similare cu cele recomandate mai târziu de curentele vegetariene.

Intrarea în Evul Mediu aduce cu sine un regres marcat nu numai în privinţa culturii şi civilizaţiei, dar şi în privinţa medicinii. Dietele Evului Mediu, influenţate de concepţiile religioase rigide (ce cuprindeau, de exemplu, peste 100 de zile de post pe an), sunt însă diete restrictive, cu consecinţe nutriţionale nefaste: denutriţia majoră, edemele de foame etc. Treptat, lumea medicală realizează influenţele negative ale unei alimentaţii profund carenţate şi încearcă să recomande extinderea folosirii anumitor alimente; astfel apar dispensele de post (din secolul XVI), recomandările privind utilizarea nuanţată a untului şi laptelui din Franţa anilor 1500, introducerea peştelui în alimentaţie etc.

După descoperirile de anatomie, fiziologie şi chimie ale secolelor XVII – XVIII concepţiile legate de dietetică încep treptat să se schimbe. Treptat este percepută semnificaţia majoră a actului de hrănire, prin care se aduc în corp resursele energetice cu ajutorul cărora acesta îşi întreţine procesele vitale. În secolul XIX, odată cu progresele înregistrate de către chimie, apar şi cunoştinţe de chimie alimentară (şi nu numai). Se dezvoltă noţiuni noi (metabolismul azotului, căldura specifică, caloria etc.) şi clasificări ale alimentelor, se fac descoperiri privind respiraţia şi consumul de energie, se determină compoziţia alimentelor şi conţinutul lor în proteine, glucide, lipide, apă şi minerale. Mulţumită savanţilor vremii, tratamentul dietetic îşi dobândeşte în sfârşit un fundament fiziologic din ce în ce mai solid. Medicina secolului XX îşi extinde aria de cercetare şi asupra aportului alimentar de minerale. În cadrul organismelor vii sunt identificate pe rând peste 60 dintre elementele chimice cunoscute. Tot secolului XX îi aparţin descrierea completă a rolului şi importanţei proteinelor în organism. Primele observaţii privitoare la conexiunea directă care se stabileşte între mortalitatea totală şi de cauză cardiovasculară şi aportul de grăsimi animale datează din deceniile 4-7 ale secolului XX. Cunoştinţele privind rolul şi circuitul în organism ale diferitelor tipuri de glucide apar şi se extind, în mod ciudat, mai târziu şi într-o măsură mai mică decât cele privitoare la proteine şi lipide.

Dietoterapia secolelor XIX şi XX este un domeniu ce ia treptat amploare, date fiind cunoştinţele acumulate treptat de comunitatea ştiinţifică a perioadelor respective, ce servesc la stabilirea unor baze fiziologice şi fiziopatologice ale indicaţiilor nutriţionale. În cele mai multe dintre situaţii, aprofundarea continuă a cunoştinţelor legate de fiziopatologia unei anumite maladii a făcut ca erorile şi exagerările (într-un sens sau în altul) cuprinse în indicaţiile nutriţionale să fie eliminate treptat din practica medicală curentă, astfel încât tratamentul dietetic să capete rol compensator pentru dezechilibrele apărute în organismul bolnav. Dietoterapia constituie astăzi o componentă autonomă şi de multe ori extrem de importantă a tratamentului multor boli cu localizare şi natură foarte diferită.

 Dr. Claudiu COBUZ

Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, Lector universitar, Doctor în ştiinţe medicale

Email: [email protected]

Vezi si

Dr. Cobuz: Alimentația în post

Dacă pornim de la explicația cuprinsă în DEX- postul reprezintă interdicția de a mânca unele …