Medic şi pacienţi

27/02/20 ora:2:14am

Fiecare întâlnire dintre medic şi pacient presupune existenţa unei relaţii speciale între cei doi “actori”.  După cum o definea J. Spence, încă din 1960, relația medic – pacient,  “unitatea esențială a practicii medicale este ocazia când, în intimitatea unui cabinet, o persoană care este sau se crede bolnavă cere sfatul unui medic în care are încredere. Aceasta este consultaţia şi tot restul practicii medicale derivă din ea”. Abordarea în parteneriat a pacientului a lăsat în urmă tradiţia, spre a face loc unui concept central care a câştigat teren – autonomia pacientului, exprimată în principiul care stipulează că „persoanele autonome ar trebui să fie lăsate să-şi exercite capacitatea de autodeterminare”. Totuşi, există o alegere preliminară oricărei decizii de a-ți îngriji sănătatea: la stat sau la privat. Diferența este uriașă, și nu este vorba doar de preț sau de confort, nici de profesionalism, căci în majoritatea cazurilor medicii sunt aceeași la stat și la privat. Este vorba despre însuşi statutul tău: la stat ești pacient, la privat ești client. Și într-un caz și în celălalt ai aceleași drepturi formale la îngrijire, doar că în calitate de client dreptul tău este de genul cash&go, ca pacient no cash&wait. Chiar și experiența bolii este diferită în cele două universuri.

Relaţiile dintre personalul sanitar şi bolnavi nu sunt doar relaţii de îngrijire – ele sunt, intrinsec, şi relaţii de putere. Relaţiile de putere există în orice societate şi în orice instituţie; există şi în spital, conform unei „organigrame” explicite, pe de o parte, şi corespunzător unor tradiţii şi practici implicite, pe de altă parte. Dar, mai presus de toate, există un câmp al relaţiilor de putere în care bolnavul este de‑clasat; mai exact, îşi pierde independenţa şi devine un dependent – şi anume, dependent întru viaţă şi moarte. Ceea ce diferă însă, ceea ce face ca un sistem sanitar, un spital, o colectivitate sanitară să funcţioneze sui‑generis este modul de utilizare a acestui sistem de putere – mai exact, ce face fiecare membru al sistemului sanitar cu această putere care îi este conferită în relaţia cu bolnavul, în virtutea faptului că este deţinătorul uniformei sanitare, oricare ar fi ea. Bolnavul se loveşte de aceste relaţii de putere înainte de a ajunge la spital – şi, de cele mai multe ori, pentru a ajunge la spital: este purgatoriul cabinetelor „medicilor de familie”. Nimeni nu a calculat vreodată timpul de acces la serviciile de sănătate, adică timpul pierdut între momentul în care cererea ta a fost luată în evidenţă şi cel în care ea a fost rezolvată. Subiectiv, toţi cei care aşteaptă pe culoarele acestor cabinete vor  confirma  însă  că durează mult. Profesia de medic este specifică, necesită o pregătire specială, iar responsabilitatea medicului pentru sănătatea şi viaţa bolnavului este întruchipată în fiecare moment. Această  responsabilitate este echivalentă cu însăşi profesia de medic.

Cineva a spus că a început studiul medicinii cu intenţia fermă de a-i ajuta pe oameni să rămână sănătoşi. La absolvire a observat că, în loc de a deveni un expert în sănătate, a ajuns un expert în boli. Sănătatea poate fi comparată cu un miraj. O putem atinge, dar niciodată n-o deţinem în totalitate. Sănătatea nu e ceva ce poţi poseda, ci un proces; e o cale de a fi. Niciodată nu putem spune „sunt absolut sănătos”, ci putem fi mereu în mers, în înaintare, căutând să atingem o ţintă care, în sine, e de neatins. Toți au impresia, speranța, convingerea că intră în spital bolnavi și ies sănătoși. De fapt, este invers: până la poartă spitalului, până la ușa biroului de internări, ești încă un om sănătos, eventual suspect de boală, dar vii din lumea liberă a oamenilor sănătoși. Din momentul în care ai intrat însă în biroul de internări ai pierdut acest statut. De aici se revine în lumea de afară nu ca un om sănătos, ci ca fost pacient, fost bolnav de ceva ce te va însoți toată viață, atât în intimitatea ta, cât și în poziția ta socială, precum și administrativ, sub forma unei fișe medicale.

Relaţia medic-pacient trebuie să fie una în care ambii parteneri sunt incluşi, nemaiexistând acea tendinţă de „subordonare”, pacientul dobândind statutul de partener şi în acelaşi timp de participant activ la actul medical, fiind încurajat să ia decizii în legătură cu sănătatea şi viaţa sa, potrivit informaţiei primite şi setului său propriu de valori. Asistăm la un adevărat parteneriat, bazat în primul rând pe comunicare de ambele părţi, pe deliberare şi alegere voluntară. Scopul final este acela de management al bolii şi automanagement al bolii reuşit. Pentru aceasta este nevoie ca pacientul să-şi accepte contextul medical, să înţeleagă de ce schimbarea stilului de viaţă şi urmarea cu stricteţe a planului terapeutic este importantă, chiar dacă nu îl poate vindeca, chiar dacă, în ciuda efortului, ca medici, nu deţinem soluţia curativă. Consider că, deşi implică un timp mai îndelungat, discuţii amănunţite, pentru care uneori medicul nu este pregătit nici ca resursă psihologică, nici ca resursă de timp, această abordare se apropie de o cale spre succesul terapeutic. Când medicul este înzestrat şi cu o “voce” de o anumită vibraţie, care poate lua tonalităţi diferite în funcţie de ceea ce doreşte să obţină (alinare, încurajare, mângâiere, încredere sau autoritate, impunere în unele cazuri) iar cuvintele sunt rostite cu dragoste pentru bolnav, avem vindecarea asigurată.

Închei cu aceste cuvinte sacre: „Cui i s-a dat mult, mult se va şi cere de la el; şi cui i s-a încredinţat mult încă şi mai mult i se va pretinde.“ (N.T. Luca 12,18)

Dr. Claudiu COBUZ

Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, Doctor în ştiinţe medicale, Lector universitar