BARIERE ÎN TRATAMENTUL INSULINIC. DE CE NE TEMEM?

În ciuda faptului că eficienţa insulinei în a asigura şi menţine un bun control glicemic, evitând astfel apariţia complicaţiilor cronice specifice, a fost indubitabil demonstrată, există o rezistenţă exprimată, dar şi una tacită, atât din partea medicilor, cât şi din partea pacienţilor, de a începe tratamentul cu insulină. Această rezistenţă are ca şi efect, pe termen lung, prelungirea perioadei în care controlul glicemic este unul nesatisfăcător, în cele din urmă crescând riscul apariţiei complicaţiilor micro şi macrovasculare. Aceasta duce la creşterea costurilor îngrijirii diabetului, atât pentru sistemul de sănătate, dar şi pentru starea de bine şi calitatea vieţii persoanei cu diabet.

Principalele bariere în iniţierea tratamentului cu insulină sunt:

1. legate de pacient: teama de agravarea bolii, hipoglicemie, ace, stigmat social, creştere în greutate; cunoştinţe, deprinderi, educaţie; concepţii despre sănătate; depresie; lipsa de încredere în beneficiile medicaţiei; tulburări de memorie.
2. legate de medicaţie: complexitatea regimului terapeutic; cost; efecte adverse.
3. legate de medic/sistem de sănătate: rezerve în capacitatea pacientului de a-şi administra tratamentul; cunoştinţe,  deprinderi (de a demonstra modul de utilizare); suport educaţional inadecvat; resurse inadecvate de monitorizare (uneori).

Organizația mondială a sănătăţii (OMS) defineşte scopul educaţiei terapeutice a pacientului – „de a ajuta pacientul şi familia acestuia să înţeleagă boala şi tratamentul acesteia, să colaboreze activ şi să înveţe să-şi menţină capacităţile necesare pentru a-şi armoniza stilul de viaţă cu constrângerile bolii”. Educarea terapeutică a pacientului cu diabet zaharat se face la momentul diagnosticării şi ori de câte ori este nevoie. Acest proces educaţional se desfăşoară continuu, sub diferite forme şi cuprinde şi informaţii referitoare la tratamentul insulinic: diabetul zaharat este o afecţiune progresivă şi insulina va fi utilizată cândva, în evoluţia bolii. Insulinoterapia nu este: o ameninţare, consecinţa lipsei de complianţă a pacientului, ultima cale terapeutică. Insulina ameliorează simptomele, creşte calitatea vieţii şi asigură “starea de bine”. Pacienţii cu diabet s-au dovedit a fi mai interesaţi de efectele pe termen scurt ale insulinoterapiei (hipoglicemii, creştere în greutate), pe când medicii sunt mai interesaţi de complicaţiile cronice ale diabetului. Aceste discrepanţe de atitudine faţă de tratament pot fi cauzele scăderii aderenţei la tratament şi a refuzului iniţierii insulinoterapiei. Există însă şi situaţii în care medicul decide amânarea insulinoterapiei în urma punerii în balanţă a riscurilor şi beneficiilor, constatând că beneficiile iniţierii insulinoterapiei sunt mult mai mici în comparaţie cu riscurile acesteia (de exemplu, la pacienţii foarte în vârstă, la care funcţia cognitivă este destul de afectată, care locuiesc singuri şi riscul hipoglicemiilor implică alte efecte adverse, cum ar fi căzături, fracturi, come hipoglicemice, etc.). În momentul în care terapia cu insulină a fost propusă şi explicată unei persoane cu diabet, aceasta trebuie să primească atât mesajul explicit (informaţii despre riscuri/beneficii), dar şi mesajul implicit cu privire la importanţa deciziei.

Activitatea de educaţie terapeutică a pacienţilor trebuie sa devină o obligativitate, să i se rezerve timp, să dispună de cadru instituţional cu echipe multidisciplinare. Scopul final este acela de management al bolii şi automanagement al bolii reuşit. Pentru aceasta este nevoie ca pacientul să-şi accepte contextul medical, să înţeleagă de ce schimbarea stilului de viaţă şi urmarea cu stricteţe a tratamentului cu insulină este importantă, chiar dacă nu îl poate vindeca, chiar dacă, în ciuda efortului, ca medici, nu deţinem soluţia curativă. În acest demers, medicul oferă pacientului toate informaţiile care îi sunt necesare acestuia pentru a putea decide pentru sine. Astfel, relaţia medic-pacient devine una în care ambii sunt incluşi, nemaiexistând acea tendinţă de „subordonare”, pacientul dobândind statutul de partener şi în acelaşi timp de participant activ la actul medical, fiind încurajat să ia decizii în legătură cu sănătatea şi viaţa sa, potrivit informaţiei primite şi setului său propriu de valori.

Acceptarea unei boli cronice depinde de echilibrul optim între responsabilitatea medicului şi cea a pacientului aflaţi într-un raport de parteneriat. Procesul de adaptare este de natură dinamică, pacientul trecând progresiv stadiile de identificare, dar la fel de bine acesta se poate închista multă vreme în poziţii defensiv-pasive. Capacitatea medicului de a discerne blocajele afective, dar mai ales intervenţia sa emoţională pot ajuta mult pacientul să iasă din impas. Persoana cu diabet zaharat va evolua de la stadiul de pacient în sensul său pasiv, la stadiul de implicare activă şi de co-terapeut, ceea ce va conduce la depăşirea oricărei bariere.

 

Dr. Claudiu Cobuz

Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice, Lector universitar, Doctor în ştiinţe medicale

Email: [email protected]